Avea aproape 2 ani când, în urma unei boli crunte, Helen Keller a rămas surdă, mută și oarbă. Am fi tentați să credem că viitorul unui astfel de copil nu poate fi decât crunt de rău.
Totuși, în ciuda acestui fapt, viitorul lui Helen a fost mult mai special decât a multor altora care au o viață ”normală”.
Dumnezeu a așezat lângă Helen persoane care i-au purtat de grijă și care au ajutat-o în formarea ei ulterioară. Printre aceștia, o contribuție majoră a avut-o profesoara ei care, cu inima ei mare și cu multă înțelegere și răbdare, a învățat-o pe Helen să citească ținând mâna pe gâtul și buzele ei. A început cu primul cuvânt, ducând-o la cișmea, lăsând să-i curgă apa în mână și apoi desenându-I în palmă un simbol pentru apă. Treptat, Helen a ajuns să cunoască tot mai mult lumea care o înconjura.
Perseverând în drumul ei special, Helen a ajuns prima persoană cu dizabilități de vedere și auz care a ajuns să absolve un doctorat la Harvard, a susținut drepturile și valoarea persoanelor cu dizabilități, a scris 12 cărți și a avut o viață foarte plină și activă până când a murit, la vârsta de 88 de ani.
Motto-ul vieții ei a fost: „Singurul lucru mai rău decât să fii orb, este să ai vedere dar să n-ai viziune.”
Cât de trist este să vezi oameni binecuvântați de Dumnezeu cu multe binecuvântări, dar care nu sunt capabili să-și dea seama de binecuvântările lor...
