Un adevăr trist
„Nu ţi se mai cere să aduci pe lume oameni „de nădejde” ai societăţii care să lupte pentru propăşirea ei sau pentru apărarea patriei sau pentru construirea societăţii multilateral dezvoltate. Ţi se cere un consumator de nădejde, iar pentru asta trebuie să te asiguri ca ai suficienţi bani în cont“. Cum a ajuns copilul un produs de lux? Poate că cel mai scump şi costisitor produs de lux, cu costuri mari de întreţinere, pe care ţi-l poţi permite după mult timp, ca pe un trofeu al întregii vieţi… Copilul apare sau vine ultimul: după casă, după maşină, după călătorii, după „carieră”. Oricum, după ce ai o anume solidă situaţie…
Biologia umană este anexată socialului, mintea mentalităţii, dorinţele noastre cele mai intime – pieţei. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi probabil pentru totdeauna, chiar dacă nu pentru toţi.
Te cutremuri să vezi cât de multă statistică se află într-un om şi cum cele mai calde sentimente şi fierbinţi impulsuri ale omului sunt controlate de instanţe aflate dincolo de el, ale căror comandamente bietul om le confundă cu propriile sale acte sale de voinţă, cu deciziile luate în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Când omul strigă „vreau!” de fapt altcineva îi şopteşte: „trebuie!” Crearea lui Adam din lut nu este doar un mit… Omul, mintea şi sufletul său sunt de o plasticitate extremă, infinit configurabilă, ce pot lua orice formă le este impusă din afară. „Substanţa” cugetătoare a fiinţei umane, acel res cogitans este de fapt… plastilină. O plastilină care se crede dotată cu liber arbitru. Iată de pildă copilul, procreerea… Nemaidorindu-şi copii sau făcându-i într-un mod controlat, planificat şi asigurat, oamenii acţionează, fără să-şi dea seama, la comanda societăţii de consum în care trăiesc.
Căci societatea noastră actuală nu mai are nevoie neapărat de o cantitate mare de oameni, ci de consumatori de calitate. Societatea bazată pe producţie avea nevoie de forţă de muncă, în consecinţă cererea de copii era mare, fapt care se reflecta în interiorul fiinţei umane ca dorinţă-obligaţie, ca înclinaţie-datorie de a zămisli mulţi copii, copii apţi pentru muncă. O confirmă practica de a introduce cât mai devreme copiii pe piaţa muncii, de a le valorifica cât mai devreme capacitatea productivă (un singur exemplu: copiii-mineri din secolul al XIX-lea, ce coborau în mină alături de taţii lor, în condiţii grele de muncă, de pe la 7-8 ani). Societăţile războinice cereau şi ele o cantitate mare de copii din motive lesne de înţeles. Valorizarea băieţilor în defavoarea fetelor are, evident, şi ea o raţiune social-economică: bărbatul este mai dotat de la natură cu o forţă fizică mai mare decât a femeilor – lucru cât se poate de util în vremuri trecute atât pentru producţie cât şi pentru război. Dorindu-şi băieţi mai mult decât fete, oamenii nu făceau decât să răspundă unei cerinţe a societăţii în care trăiau. Dorinţa lor nu era decât cerinţa internalizată a tipului de societate, o nevoie economică transfigurată într-o năzuinţă intimă.
Astăzi, societatea noastră nu mai are nevoie nici de băieţi, nici de mulţi copii, are suficiente mijloace performante non-umane prin care-şi poate asigura, cu o minimă implicare a omului, funcţionarea optimă atât pentru producţie, cât şi pentru război. În urma procesului de continuu progres tehnologic, necesarul de resurse umane s-a redus dramatic şi încă descreşte. Automatizarea şi robotizarea actuale presupun un număr infim de manipulatori şi, datorită gradului redus de implicare a factorului uman, o pregătire de specialitate tot mai sumară, mai rapidă şi mai eficientă… Diferenţierea sexuală devine şi ea, din aceleaşi motive, indiferentă din punct de vedere economico-social (forţa fizică nu mai este necesară nici în procesul de producţie, nici în războaie – orice mare confruntare nu va mai fi de acum înainte decât o conflagraţie a butoanelor). Datorăm principiilor iluministe ideile şi motivele pentru care femeia este egală cu bărbatul, dar faptul că azi respirăm într-un aer complet egalitarist are o origine pur economică: indiferenţa de care vorbeam mai sus, inutilitatea diferenţierii sexuale în tipul de economie actual. (Un prieten ceva mai vârstnic îmi vorbea despre căderea în desuetudine a muşchilor bărbatului – care nu mai folosesc la nimic, nici măcar să care bagajele unei femei, pentru aşa ceva există… trolerul! Înfăţişarea bărbatului este în plin proces de redefinire, dar constanta tuturor invenţiilor pe această temă – „metrosexualul, ubermetrosexualul, neosexualul sau tehnosexualul” – este configurarea unui bărbat în absenţa atributelor clasice ale masculinităţii: putere fizică, muşchi, agresivitate. Un erou precum Hercule va deveni complet ininteligibil generaţiilor viitoare cărora, înainte de o banală vizită la muzeu, va trebui să li se ţină lecţii introductive serioase pentru a înţelege ce înseamnă excrescenţele de pe braţele bărbaţilor reprezentaţi în operele de artă.)
Astăzi ţi se cere să aduci pe lume nu un copil, ci un client. Mă întorc la dorinţa actuală de a (nu) avea copii. Societatea actuală, bazată pe consum, nu ţine neapărat să aibă copii – mai mult decât limita de supravieţuire demografică. Important pentru ea este să aibă consumatori de calitate, capacitaţi cât mai devreme în acest sens. Dacă faci un copil, trebuie să te gândeşti cu foarte mare grijă dacă ai ce-i oferi! De fapt, în spatele acestui aparent atât de „responsabil” principiu al parentalităţii se ascunde imperativul economic: trebuie să faci un copil în stare să consume cât mai mult şi cât mai devreme – telefoane mobile, laptopuri, excursii, îmbrăcăminte, produse farmaceutice, vitamine, televiziune, internet, cinematograf. Vizitele la mall-uri, la hypermarketuri sunt subînţelese. Astăzi ţi se cere să aduci pe lume nu un copil, ci un client. Un client cât mai potent, un client pe care eşti învăţat cum să-l înveţi să ceară, să consume, să cumpere. Răsfăţul nu mai este demult un viciu al educaţiei, ci principiul fundamental al pedagogiei actuale. „Fă-ţi copilul fericit şi cumpără-i…” „Fii un părinte perfect şi oferă-i copilului tău…” sunt sintagme omniprezente în reclamele destinate acestui segment de piaţă.
Un asemenea copil-cumpărător, un asemenea copil-client necesită într-adevăr un capital serios, implică o investiţie financiară susţinută. Nu ţi se mai cere să aduci pe lume oameni „de nădejde” ai societăţii care să lupte pentru propăşirea ei sau pentru apărarea patriei sau pentru construirea societăţii multilateral dezvoltate. Ţi se cere un consumator de nădejde, iar pentru asta trebuie să te asiguri ca ai suficienţi bani în cont. S-au dus vremurile în care „unde mănâncă unul, mănâncă şi al doilea şi unde mănâncă al doilea, mănâncă şi al treilea”, s-au dus vremurile în care se spunea „unde apare un iepure, creşte şi o tufă”, s-au dus vremurile în care copilul avea nevoie doar de hrană, de câteva jucării şi de hăinuţe – care puteau fi de altfel reciclate de la fraţii mai mari.
Astăzi nevoile elementare ale fiinţei umane pot fi satisfăcute mult prea uşor (hrana, dar şi căldura, igiena, adăpostul, securitatea, sunt mai ieftine şi mai accesibile ca niciodată) pentru a mai pune accentul pe ele. Alte dorinţe sunt inventate şi implementate în sufletele copiilor iar, mai întâi, în ale posibililor părinţi care pot decide că e mai bine să nu ai deloc copii decât să-l supui nefericirii de a nu deţine un gadget de ultimă generaţie. Pentru societatea actuală este mai profitabil să aibă copii Down cu părinţi avuţi decât copii sănătoşi cu părinţi săraci. Spartanii îşi zdrobeau de stânci băieţii cu beteşuguri („dizabilităţi” în limba de astăzi), astăzi suntem pe cale să-i zdrobim pe copiii fără niciun sfanţ în buzunar. Şi într-o parte şi în cealaltă un nou-născut este declarat viabil dacă este funcţional, util societăţii în care s-a născut. Un copil cu handicap este o comoară pentru societatea actuală dacă este susţinut de părinţi înstăriţi: proteze, medicamente, tratamente – de la natură înzestrat cu atâtea nevoi, atâtea lucruri îi sunt necesare că furnizorilor le lasă gura apă… În jurul lui, ca de altfel în jurul oricărui copil, roiesc astăzi ei, furnizorii de bunuri şi servicii, mai ceva decât magii în jurul pruncului Iisus, cu singura diferenţă că darurile lor sunt contra-cost!
Paradoxal sau nu, un copil singur la părinţi consumă mai mult (deci este mai valoros pentru societatea de consum) decât un copil care mai are un frate sau o soră. Copilul de astăzi – faţă de care ai datoria, ne învaţă mai mult sau mai puţin subliminal societatea actuală, să te gândeşti înainte de a-l naşte, dacă ai ce-i oferi – este copilul-cerere. Eşti învăţat că trebuie să aduci pe lume o cerere, o fiinţă care să ceară – cât mai mult! – şi că trebuie să ai un portofel pe măsură astfel încât să dai răspuns tuturor solicitărilor sale.
De aceea majoritatea oamenilor – atunci când se decid să aibă copii – se decid târziu (după ce dobândesc capitalul necesar investirii în copilul-consumator) şi se limitează la unul singur. Mai bine unul şi să-i poţi oferi totul – cred bipezii de azi – decât doi sau trei şi să le oferi ceva mai puţin decât totul. Un calcul care, din nou, convine foarte bine societăţii: un copil singur la părinţi este mai lacom, mai egoist, mai centrat pe sine, mai predispus să facă „febra cumpărăturilor” (ce clişeu sugestiv!) decât unul care mai are fraţi cu care este nevoit să înveţe să împartă, în raport cu care îşi limitează dorinţele şi, lucru esenţial, cu care îşi poate petrece timpul altfel decât cheltuind şi satisfăcându-şi nevoile strict personale. Paradoxal sau nu, un copil singur la părinţi consumă mai mult (deci este mai valoros pentru societatea de consum) decât un copil care mai are un frate sau o soră.
Nu mai demult de o generaţie-două în urmă erau încă bine ştiute beneficiile economice (pentru familie) şi psihologice ale generării mai multor copii: fraţii se susţin reciproc, cei mai mari îi cresc pe cei mai mici, la vârste mai mari fiecare susţine familia de provenienţă, care devine şi mai puternică, şi mai stabilă. Echilibrul psihic al individului este mult mai asigurat atunci când are fraţi decât atunci când este singur pe lume. Fraţii rămân, unul pentru altul, substitut al părinţilor după ce aceştia mor. Ce nevoie are însă societatea actuală de o familie mare ce riscă să devină o comunitate cvasi-autarhică şi de un individ care nu trebuie să apeleze la serviciile ei contra-cost? Un frate este de multe ori cel mai bun prieten, cel mai bun psiholog, cea mai apropiată, promptă şi filantropică bancă (îţi împrumută bani fără dobândă, fără garanţii, sau chiar fără să ţi-i ceară înapoi). Un sprijin gratuit pe termen nedeterminat („sângele apă nu se face!”) care concurează absolut neloial cu toate societăţile financiare, bancare, sau de sprijin psihologic. E absolut evident că societăţii actuale îi convine mult mai bine un om singur (şi deci mai vulnerabil) decât un om care face parte dintr-o comunitate fundamentată pe legături de sânge şi care-i poate satisface nişte nevoi ce altfel nu pot fi satisfăcute decât contra-cost.
Părinţii devansează şi excedează solicitările progeniturii, fie oferindu-le copiilor lor lucruri în exces, fie lucruri de care nu au nevoie, copleşindu-i cu obiecte sau servicii faţă de care nu a existat niciun interes prealabil. Odată trezită însă, dorinţa copilului-cerere este insaţiabilă. El funcţionează în felul acesta conform programului pe care l-a primit, el îşi face în felul lui încă de la cele mai fragede vârste datoria faţă de societate! El ştie că trebuie să ceară şi o va face până la ultimele consecinţe. Părinţii la rândul lor îşi fac datoria oferindu-le copiilor tot ce vor sau mai mult decât atât. Niciunul din ei, nici copiii, nici părinţii nu-şi imaginează că dorinţele, sentimentele, emoţiile lor, darurile pe care şi le fac, zâmbetele şi lacrimile lor ascultă de poruncile ferme ale unui supra-eu intransigent, ce nu admite contrazicere şi abatere. Nu-şi pot imagina că sufletele lor execută, se supun unor comandamente primite de la o raţiune social-economică. Cred că sunt liberi şi umani, unii oferind, ceilalţi primind cât mai mult, tot mai mult…
În istoria sterilizării, nu a mai existat cred vreo metodă mai eficientă de sterilizare decât sterilizarea psihologică din vremurile noastre. Niciunuia dintre cititori nu-i este străină cred imaginea mamei sau a tatălui care-şi plimbă copilul de câţiva anişori prin supermarket întrebându-l ce vrea, ce doreşte să mănânce dimineaţa, la prânz, seara… Vezi copii cu caşul la gură alcătuind meniuri complicate, punând în căruciorul la care abia ajung caserole cu ouă, pachete de unt, cutii de brânză cu mucegai, sticle de şampanie (pentru copii, varianta încă nealcoolică). Am văzut copii mici irezistibil atraşi de frigidere, maşini se spălat, aparate de aer condiţionat şi implicaţi activ – responsabilizaţi devreme, deh! – în achiziţionarea lor. Copii care decid unde îşi va petrece familia lor vacanţa şi care rezervă biletele online… Un asemenea copil este greu să ţi-l permiţi… Şi crezi că eşti un om responsabil atunci când te gândeşti că mai bine nu faci un copil decât să nu ai ce-i oferi… Sau să aştepţi până ce devii suficient de înstărit ca să-ţi permiţi un Pantagruel… Nu eşti de fapt decât un sclav, o sculă, o unealtă a societăţii de consum care-ţi porunceşte să-i livrezi numai clienţi cu dare de mână, cheltuitori, avizi, lacomi, insaţiabili. Iar dacă nu poţi, e mai bine să te auto-sterilizezi. Sterilizarea nu se mai practică – precum în trecutul de tristă amintire – prin verdicte judecătoreşti prin care oamenii cu diferite dizabilităţi sunt condamnaţi la a nu se reproduce; astăzi este voluntară, benevolă. Eugenia a atins un grad de perfecţionare imposibil de prevăzut în vremea naziştilor de pildă: omul se sterilizează de unul singur din momentul în care trebuie să recunoască – în faţa societăţii de consum neiertătoare – că este atins de cea mai gravă dizabilitate: aceea de a nu avea suficienţi bani pentru a aduce pe lume un consumator puternic, un client sănătos, un mâncău şi un cheltuitor desăvârşit. În istoria sterilizării, nu a mai existat cred vreo metodă mai eficientă de sterilizare decât sterilizarea psihologică din vremurile noastre.
...ce trist adevăr
Sunt copil, caut părinte
apropo: nu prieten (am destui prieteni), vreau si eu un părinte!
Auzim deseori in ultimul timp sloganul: ”Vreau sa fiu prietenul copilul meu!”
Adevarul este ca le spunem copiilor ca vrem sa le fim prieteni, dar nu ne comportam deloc ca prietenii lor. Pe de alta parte, ma intreb: oare ce inseamna asta? ... in cazul in care copilul ar incepe sa ma trateze ca pe un prieten de-al lui, s-ar putea sa nu ma mai incante ideea!? Da, e o mare incurcatura din care nimeni nu mai intelege nimic si, prin urmare, nimic bun nu poate iesi de aici.
DA, cred ca e important sa fim SI prieteni pentru copii nostri, dar NU NUMAI ATAT.
Cred ca trebuie sa fim mai mult decat prieteni.
Cred ca trebuie sa fim parinti. Copii au nevoie de un parinte pe care sa se poata BAZA, la bine si la rau.
Pe de o parte, problema provine de la denaturarea sensului cuvantului ”parinte” si, in consecinta, a rolului unui parinte. Definitia corecta si sanatoasa a unui parinte se regaseste cu greu in ziua de azi. Multi sunt parinti pana la un punct, dar nu pana la capat. Multi sunt parinti in cele materiale, dar nu si in cele sufletesti.
A fi parinte presupune a-mi asculta copilul atunci cand el are nevoie (nu cand am eu timp) – apropo, asa fac adevaratii prieteni (o alta discutie interesanta ar fi despre definitia cuvantului ”prieten” care e si ea alterata in ziua de azi, implicit, si rolul unui prieten s-a alterat mult); presupune a-mi face timp pentru copilul meu atunci cand el are nevoie (nu atunci cand pot eu); inseamna a iesi din cand in cand cu el si a-mi petrece timp cu el in stilul lui copilaresc, si multe altele de genul acesta.
Cred ca trebuie sa reinvatam sa fim si prieteni, dar categoric si PARINTI.
Copii au nevoie de noi in acest fel. Ei cauta mai intai de toate, UN PARINTE!
Si poate ca, daca nu gasesc un parinte, atunci intr-adevar cauta un prieten.
Felicia Mureșan
psiholog
Ce fel de părinte sunt?
Haideti sa facem urmatoarea incercare:
Spuneti-mi, va rog, care este cel mai important lucru pentru o persoana care se afla in tramvai?
-
Compostarea biletului...
-
Gasirea unui loc ....
-
Conexiunea de internet ... pentru facebook ...
NU! Este bara de tramvai:
Este important sa te tii de bara. O amenda costa cam 50 lei, dar o spitalizare costa mai mult ...
Va aduceti aminte ca mai demult erau acele curele atarnate de bara de sus?
V-ati tinut vreodata de ele? Cum a fost?
Am vazut de cateva ori adolescenti nebunatici care se distrau de minune tinandu-se de acele curele. Ne-am tine si noi, poate, pentru o distractie de cateva secunde. Dar apoi? Nu, multumesc!
Ei bine, la fel sunt si copii nostri. Au ne voie de o bara de sustinere, pe care sa se poata baza, nu de o curea care zboara in toate partile posibile. Din pacate, unii cam asa calatoresc in viata: fara bara de sustinere, fara bara de suport.
Bara iti confera siguranta in miscarea nesigura a tramvaiului. Copii au nevoie de suport, stabilitate, siguranta, au nevoie de cineva care sa le inspire incredere, sa le confere siguranta, sa le transmita ideea ca sunt in siguranta atata timp cat se sprijina pe bara. Inseamna asta ca sunt slabi, imaturi sau mai stiu eu cum? Nu (dupa cum nici noi nu parem slabi daca de tinem de bara in tramvai). Inseamna doar ca au un punct de sprijin sanatos!
Prin urmare, ar fi de folos sa ne intrebam: ce fel de parinte sunt eu, bara de sustinere sau curea atarnata?
Felicia Mureșan
psiholog
Abcedarul-ul părinților
Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Ross Champbell si Gary Chapman
Intr-o maniera plastica, autorii ne descriu conceptul de ”rezervor emotional” al copilului. Poate e un termen mult prea tehnic pentru unii dintre noi... cu toate acestea insa, este un termen foarte potrivit si sugestiv. Se refera de fapt la nevoile sufletesti ale copilului (a omului in general) care sunt de multe ori neglijate sau chiar negate.
Ne gandim foarte des la nevoile materiale ale copiilor, pana intr-acolo incat am putea considera ca generatia actuala de parinti este generatia parintilor care vor ca ai lor ”copii sa aibe ceea ce nu au avut ei vreodata”. Da , incercam sa oferim copiilor cele necesare vietii, lucruri de care, poate, noi am fost privati, dar sa nu uitam ca .
Cam acelasi lucru incepe sa se intample treptat cu nevoile intelectuale si educationale. Intalnesc tot mai frecvent cazuri in care copii petrec foarte mult timp invatand pe la tot felul de ore sau cursuri, dar petrec tot mai putin timp cu parintii. Motivatia parintilor este una buna: educatia este o sansa in plus in viata. Dar, sa ne aducem aminte ca, nevoile copilului sunt mai multe si e nevoie de un echilibru intre acestea. Oferind preponderent lucruri sau conditii pentru a sluji nevoilor materiale sau intelectuale, riscam sa creem un alt .
Lucrurile sau informatia nu au umplut sufletul unui om decat pentru catva timp (ore, zile) dupa care sunt aruncate si devin neinteresente. Recunoaste-ti cliseul? Da, asa fac copii nostrii (dar asa facem si noi: pentru unii dintre noibluza noua sau masina noua ne multumeste cateva zile/ luni, dupa care deja ravnim la alta). Asa e cu lucrurile acestea: nu reusesc sa umple sufletul gol si nici sa de-a o asa mare implinire precum este, spun unii copii, atunci cand tata sau mama petrec un timp impreuna facand diverse chestii, de la cele mai simple (activitati casnice) pana la cele mai interesante (un joc de fotbal impreuna, un joc simplu si banal de remy). Lucrurile / jocurile cumparate, profesorii meditatori sau cartea care o are copilul in fata nu vor tine niciodata loc de parinte.
Rezervorul emotional al copiilor exista, chiar daca nu e o structura fizica, vizibila, si trebuie sa ne preocupam de el in mod serios. Altfel, copilul va deveni mai: nelinistit, agitat acasa sau la scoala,ne vom intelege mult mai greu cu el, comunicarea va fi foarte dificila, riscam sa se ataseze emotional de persoane care nu ar avea o influenta sanatoasa asupra lor (ca doar nu vor sta vesnic neatasati, din moment ce noi nu creem conditiile ca acesta atasament parinte – copil sa se dezvolte), in curand ne vor cere doar ceea ce i-am oferit (adica lucruri materiale) dar nu vor oferi celor din jur nici macar atat, adica nu vor fi niciodata darnici, sensibili la nevoile altora ... si lista continua.
Daca v-am starnit interesul, atunci cititi cartea. Restul las sa faca autorii Ross Champbell si Gary Chapman in cartea lor. Este o carte usor de lecturat si merita sa o aveti in biblioteca pentru a o redeschide din cand in cand.
Va doresc spor la citit si bineinteles, apoi, la aplicat.
”Fara practica nu exista schimbare” imi spunea cineva intr-o zi.
Doamne ajută!
Felicia Mureșan
psiholog
Avem nevoie de povești
Adesea, socotim că basmele, poveștile, povestirile sunt menite doar copiilor. Însă, după spusele lui C. S. Lewis, asocierea poveștilor cu copiii este un fenomen relativ recent. Adevarul este ca atat copii cat si adulții sunt în stare și s-ar cuveni să savureze poveștile.
Năzuința Editurii Prospero este să reaprindă drag de povești și povestiri, atat în copii cat si in părinți. Prof. Louis Markos intareste necesitatea poveștilor considerandu-le instrumente de hranire a sufletelor noastre.
La întrebarea Ce fel de povești ne sunt de trebuință? același Louis Markos răspunde: ”întocmai acelea care ne îndeamnă să le urmăm eroii, acelea care întruchipează înaintea ochilor noștri natura adevărată a binelui si răului, a virtuții și viciului și care apoi ne stârnesc să ne însoțim în înfruntarea dintre ele, acelea care ne deschid ochii si urechile către acea feerie magică sacră pe care deseori nu izbutim să o zărim.”
În virtutea valorilor sale principale, Editura Prospero se distinge prin calitatea operelor promovate. Editura alege spre publicare cărți vii, scrise cu o veritabilă putere literară și ilustrate cu frumusețe meșteșugită, care pe de o parte informează mintea si pe de alta parte inspiră la acțiuni înțelepte și formarea unui caracter virtuos.
Primul volum publicat de editura Prospero, Parabole din natură , este parte a unei serii de patru volume in care copii pot descoperi minunățiile lumii naturale si pot invata de la aceste minunatii ce inseamna înțelepciune și virtute.
Pe scurt: ... avem nevoie de povești!
https://www.facebook.com/edituraprospero
Felicia Mureșan
psiholog
Copilul meu – la vârsta adolecenței, dr. Ross Campbell
Din cuprins:
Adolescentul
Caminul
Dragostea neconditionata
Atentia concentrata
Autocontrolul parintilor
Mania adolescentului
Depresia adolescentului
Cateva fragmente:
”Pentru a avea o gandire sanatoasa si solida, adolescentul trebuie sa aiba mai intai o imagine buna despre sine. Astfel se va putea maturiza si va putea deveni un om intelept si intelegator cu o perspectiva corecta si stabila, in special asupra propriilor emotii.”
”Trebuie sa fim intelegatori, rabdatori si plini de dragoste in aceasta perioada dificila, invatandu-l sa gandeasca clar, depistand asociatiile gresite de idei si corectandu-le.”
”Dragi parinti, aceasta carte despre adolescenti a fost scrisa in mod expres pentru dumneavoastra de un alt parinte si dorinta mea arzatoare este de a-i vedea pe copiii nostri, ai mei si ai dumneavoastra, devenind adulti puternici, sanatosi, fericiti si independenti. S-ar putea ca o parte din acest material sa fie greu de inteles la prima citire si de aceea va recomand foarte calduros sa recititi cartea, pentru a intelege cum o puteti folosi in mod efectiv, in situatia dumneavoastra.”
Motivul meu
A.F
”Ma simt acum ca-ntru-un metrou,
Caut aiurea un cadou.
Si-l am pe cel mai minunat,
Este un cadou prea fermecat,
E un mic copil scantaietor
Al scenei mele mic actor.
[…]
Vorbim de-un cadou minunat
Ce sigur Dumnezeu mi l-a lasat
Cu un scop menit si evident
Sa fiu in viata lui prezent,
Sa fiu un stalp, o roca tare
Ce nu se-neaca nici in mare.
[…]
Pe-al vietii drum ratacitor
Sa pot ghida un calator
Cum e al meu copil iubit,
Un dar mult prea dumnezeit.
Si atat pot eu sa imi doresc
O forta mare sa-l iubesc.
Sa-i fiu alaturi neincetat
Sa ii ofer neconditionat
O mangaiere la nevoie
Si un suras in caz ca ploua
Un dram de soare daca-i furtuna
Multa lumina sub clar de luna.
Si doar o mama ce il iubeste
Chiar daca se nesocoteste ....
Atat am vrut, atat vroiam
Chiar daca inca rataceam...
Regret ca uneori gresesc
Desi-i enorm cat il iubesc
As vrea si eu sa fiu mai tare
Asa vrea insa fiecare
Credeam ca ma voi face mare
Asa credea, cred, fiecare
Si voi razbate orice incercare
Ce va strabate drumul meu.
Chiar daca nu-i asa acuma
Incet, usor va deveni
Cumva invinge-oi furtuna
Chiar de-o ploua in fiecare zi!”
26 februarie 2015
Cum pregătim copilul pentru situații dificile?
Bineinteles ca depinde de varsta copilului, de tipul de situatie, de elemente specifice situatiei in cauza. Totusi, incercam sa enuntam cateva criterii benefice.
Cea mai importanta parte a pregatirii psihologice este pregatirea parintiilor de fapt, nu a copilului.
Pornind de la considerentul conform caruia copilul imprumuta de la parinti modul in care se raporteaza la situatiile de viata pe care le traieste, putem sa argumentam cat de importanta este atitudinea parintilor.
Astfel, parintele trebuie sa fie:
1. echilibrat – nu exagera, nu catastrofa; nu e capatul lumii, e doar o problema pe care trebuie sa o rezolvam; nu e nici usor dar nici cumplit de greu
2. ferm – lucrurile trebuie sa se deruleze in pasii necesari, poate va necesita o anumita durata de timp dar urmam pasii
3. increzator – urmam pasii necesari, avem minte si ne-o folosim pentru a rezolva problema care ne sta in fata
4. sa ii fie alaturi – este totusi un copil care are nevoie de prezenta si sustinerea parintelui; asta nu inseamna sa il copleseasca cu prezenta, sa il sufoce cu propriile temeri, sa il incarce cu propriile ingrijorari. Daca abordam in acest mod gresit problema, am incalca criteriile 1, 2 si 3, ceea ce inseamna ca nu am facut nimic… bun
5. sa ii atraga atentia inspre alte elemente din viata – preferabil elemente placute, puncte de interes ceea ce ar ajuta la detensionarea momentului
In acest fel copilul va reusi sa treaca prin aceasta experienta mai putin placuta. Va invata cum sa gestioneze situatiile de viata. Va invata ca poate sa faca fata si din aceste experiente se va construi adevarata incredere in sine.
Concluzie: cel mai important este sa fiti tari dumneavoastra si va fi si copilul!
Doamne ajută!
Felicia Mureșan
psiholog
Speriat și îngrijorat
Ce sa faci cand esti speriat & ingrijorat - un ghid pentru copii (dr. James J. Crist)
Iata o carte importanta pentru probleme care apar tot mai des in ultimul timp, chiar si in randul copiilor. Cartea aceasta este o prezentare binevenita a principalelor aspecte care trebuiesc cunoscute cand vine vorba de frica, stresul si anxietatea copilului. Este un ghid atat pentru copii cat si pentru parinti. Recomandarea este ca ea sa fie parcursa mai intai de parinte,iar apoi de catre parinte si copil impreuna (nicidecum de catre copil singur). Recomandarile sunt practice si utile, dar e posibil ca uneori sa necesite cateva explicatii suplimentare pentru punerea lor in practica. Cu toate acestea este o carte din care avem ce invata!
Iata cateva idei:
Cel mai important lucru pe care trebuie sa il stie un parinte inainte de vorbi cu copilul lui despre fricile acestuia este:
Felul in care faci fata propriilor tale griji si temeri il va ajuta mult pe copil.
Altfel spus, daca vrei ca copilul tau sa stie sa faca fata grijilor, trebuie mai intai sa stii tu cum sa faci fata acestor frici si temeri. Astfel il vei ajuta, in loc sa il incurci.
Iar pentru copii:
Să începem prin a spune clar:
Toți copii au griji și temeri.
Temerile și grijile pot fi mai mari sau mai mici.
Adulții se ingrijorează și ei.
Indiferent de vârstă, nu e întotdeauna ușor să recunoști că ești speriat sau îngrijorat.
Pe măsura ce fiecare dintre noi creștem, unele dintre temeri dispar pur și simplu. Altele in schimb, nu.
Ințelegându-ti temerile si grijile poți învăța să le stăpânești.
Felicia Mureșan
psiholog
Program de vacanță
Oricine este parinte cunoaste deja provocarile cuvantului VACANTA. Un cuvant care uneste in el bucurii, frustrari, stres, agitatii...
Bucuriile copilariei, bucuriile trecutului, bucuriile prezentului...
Frustrarile faptului ca de multe ori vacanta e prea scurta...
Stresul organizarii unei vacante...
Agitatia parintilor venita din stradania de a gestiona program copiilor in timpul vacantei...
Despre aceasta din urma as vrea sa vorbim putin. Am terminat nemultumirile legate de scoala si incep nemultumirile legate de vacanta... Si totusi, putem face ceva.
Discutand cu o mamica in urma cu catva timp cu privire la groaza pe care o avea in fata fiecarei vacante, am clarificat cateva astecte despre care, spunea ea, au fost ca o gura de aer in mijlocul acestei provocari.
Cel mai important aspect este sa iti faci putin timp sa asterni pe hartie, in primul rand, optiunile. La aceste punct poti sa implici si alti membrii ai familiei. Toata lumea poate veni cu idei.
In al doilea rand, ne prinde bine un orar, o agenda, cu zilele si orele saptamanii. In aceasta agenda putem completa orele si zilele ocupate cu activitatile despre care stim deja ca sunt asigurate. Vom vedea clar astfel care sunt orele ramase descoperite.
Iar in al treilea rand, completarea orelor descoperite. Luam din lista de idei si incercam diferite variante de completare.
Procedeul nu este complicat, de altfel, il folosim de multe ori in diferite situatii... sau cel putin ar trebui.
Cea mai grea parte este, poate, lista de idei. Astfel ca, venim si noi cu cateva idei:
Vacanta este un timp de stat pe afara. Vacanta nu este un timp de stat pe ecrane (telefon, tableta, TV)!
Vacanta este un timp de stat cu prietenidesfasurand activitati constructive: miscare, sport, jocuri etc.
Vacanta este un deosebit TIMP DE FAMILIE. Va recomandam CONCEDIUL DE FAMILIE. De multe ori in organizarea concediului apar idei de tipul: cu cine sa mergem (... ca sa nu ne plictisim singuri...). Poate fi mai dificil la inceput, dar cu perseverenta putem invata sa petrecem timp unii cu altii, facand in definitiv aceleasi lucruri pe care la facem si cu altii: povestim, ne plimbam, citim, radem, ne jucam diverse tipuri de jocuri. Cred ca putem face acest lucru.
Va doresc sa redescoperiti VACANTA DE FAMILIE. Cred ca veti reusi si cred, de asemenea, ca dupa ce o veti descoperi, nu veti mai vrea sa renuntati la ea. Cu putina incredere, cu putin efort si catava rugaciune, cred ca se poate realiza!
Doamne ajuta!
Felicia Mureșan
psiholog
Povești terapeutice
Povestile terapeutice sunt povesti tematice pentru copii. Aceste povesti au ca subiect diverse situatii sau aspecte aparute in dezvoltarea si evolutia copiilor, fie aspecte problematice (frici, imagine de sine negativa etc), fie situatii firesti ale vietii (integrarea in gradinita, scoala, raportarea si relationarea la frati, la colegi etc). Situatiile de viata cu care se confrunta copii sunt prezentate sub forma de povesti, pentru a ajuta copilul atat sa inteleaga mai bine ce se petrece cat si sa stie cum sa procedeze intr-o astfel de situatie.
Recomandarea este ca inainte de lecturarea unor astfel de povesti catre copil, parintele sa citesca el insusi povestea pentru a aprecia daca este adecvata sau nu copilului lui, de asemenea daca este adecvata acum sau e bine sa fie lasata pe alta data, o alta varsta, un alt moment din viata.
Recomandari: ”Povesti care vindeca” Clara Ruse – editura Trend
FeliciaMureșan
psiholog
Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe
după Octav Pancu-Iaşi
Va spun ca sa stiti si voi: cuvintele care imi trebuie pentru povesti le scot din calimara…
Intr-o zi, un cuvant nu vru sa iasa afara.
Tot ciocanind desperate in sticla cu penita, din calimara iesira cuvintele: Politete, Harnicie, Prietenie.
– Hai, spune-ne ce cauti!
– Il caut pe “Nu”. Fara el nu pot termina povestea.
– Pe “Nu”? L-a luat o fetita in brate si nu-i mai da drumul…
– Daca, de pilda, vorbi cuvantul Harnicie, ii spune mama: “Pune masa!” sau “Adu apa!” sau “Matura!”, fetita spune ca nu poate; are pe “Nu” in brate…
– Ori daca, vorbi cuvantul Politete, bunica vine de la piata, aducand doua cosuri grele, fetita cu “Nu” in brate nu sare sa-I deschida usa…
– Ori daca, vorbi cuvantul Prietenie, o colega o roaga sa-i ajute la o problema grea, fetitei cu “Nu” in brate nici nu-i pasa…
– Si unde sta fetita care l-a luat pe “Nu” in brate? intrebai eu.
– Te conducem noi, se oferira cele trei…
Desi era tarziu, o gasiram dormind. “Nu”, din brate, era insa treaz:
– Nu ma intorc! zise el. Nicaieri n-am dus-o mai bine ca-n bratele acestei fetite. Nu merg la tine, nu, nu, nu!
Chiar atunci se auzi glasul mamei fetitei:
– Hai, scoala-te ca e tarziu! Pune masa, e ora pranzului!
– Indata! raspunse in locul fetitei, Harnicia. Si cat ai clipi, asternu masa, deschise bufetul si scoase farfuriile. In dreptul fiecarei farfurii impaturi si cateva servetele de hartie.
Pe scari se auzira pasii bunicii. Politetea nici nu astepta s-auda batai la usa. Alerga si o deschise, lua sacosa cu cumparaturi din bratele bunicii…
Intre timp Prietenia rezolvase problema cu care venise colega fetitei care l-a luat pe “Nu” in brate…
Cand fetita se trezi si se dadu jos din pat, veni la mama sa si aceasta o lauda:
– Tare frumos ai asezat masa! Poftim cotorul acesta de varza.
Bunica-i darui un mar:
– Ia-l! Esti o fetita saritoare.
Colega nu se lasa mai prejos:
– Am doua nuci. Una tie si una mie!
Fetita intinse mainile sa primeasca darurile, dar, in clipa aceea, il scapa pe “Nu” din brate.
Eu, care atata asteptam, il apucai de-o ureche si plecai grabit acasa. Ajuns acasa, il aruncai pe “Nu” in calimara si rugai cuvantul Paznic sa-l pazeasca strasnic. Ca sa nu-l mai poata lua nici o fetita si nici un baiat in brate…
Care activități ar fi bine să fie prezente în programul copiilor noștrii
-
Activitățile petrecute în aer liber
-
Interacțiunea cu alți copii
-
Lectura audio de povești care se poate derula în timpul jocul (ascultare pasivă) sau la culcare
-
Cărți de cunoștinte generale – tip curiozități, enciplopedii
-
Sportul
-
Învățarea unui instrument muzical
-
Activități de dezvoltare a abilităților personale ale copilului (desen, muzică, sport, domeniul tehnic etc)
-
Dacă vorbim de jocurile pe ecrane:
-
Alegeți:
-
jocuri de dezvoltare a aptitudinilor intelectuale (memo, labirint, atentie etc)
-
jocuri de dexteritate (desen, labirint etc)
-
jocuri pentru dezvoltarea cunoștintelor (jocuri educative)
-
-
Evitați (sau cel puțin reduceți)
-
jocurile care urmăresc doar atingerea de scoruri contra cronometru
-
jocurile nerealiste și nesănătoase (ex.: loviri destinate animalelor si oamenilor, viteza, accidente, jocurile cu mai multe vieți etc)
-
-
Bineînțeles, televizorul în camera copilului nu e cel mai sănătos prieten
-
Felicia Mureșan
psiholog
Despre frica la copil
Copii sunt uneori coplesiti de frici, unele dintre ele sunt specifice varstei, altele nu. Chiar si cele specifice varstei pot fi exacerbate uneori.
Iata un clip pentru copii, un clip sugestiv care sugereaza o atitudine adecvata in fata fricilor.
Felicia Mureșan
psiholog
Regula
Aversiunea generala fata de acest cuvant nu trebuie sa ne impiedice sa ne gandim la valoarea lui. Ne putem imagina cum ar arata o lume fara reguli? Dar un oras fara reguli de circulatie? Un magazin fara o regula numita program? Un loc de munca in care fiecare face doar ce ii place? Dar o relatie fara reguli?
Ca sa fim sinceri, acest cuvant ne deranjeaza mai mult atunci cand ne este atribuit noua, adica cand noi avem de respectat cateva reguli. Nu ne deranjeaza la fel de mult atunci cand il atribuim altora: Tu trebuia sa procedezi asa..., nu ai procedat cum trebuia... Ceea ce face si mai susceptibila perspectiva aceasta.
E necesar sa avem un spirit obiectiv si realist asupra acestui subiect. Da, categoric, este necesar ca regulile sa fie sanatoase, obiective, realiste si eficiente, ceea ce presupune o responsabilitate personala a celui care alege si sustine regula respectiva.
Regulile sanatoase sunt construite spre binele nostru al tuturor (asa cum sunt regulile de circulatie, regulile de conduita intre oameni etc).
De aceea, haideti sa nu ne fie frica de acest cuvant si sa nu ne fie frica sa ne invatam copii despre aceasta realitate.
O educatie ordonata prin criterii de educatie este categoric eficienta, pe cand cea nestructurata este supusa esecului (nici nu stiu daca o mai putem numi educatie).
Studiile arata ca acei copii care au crescut in medii structurate si ordonate au avut o dezvoltare mult mai echilibrata in viata, au avut o viata reusita din diferite puncte de vedere (educatie, loc de munca, relatii, familie, moral, emotional).
Pe cand in randul copiilor crescuti intr-un mediu nestrucurat au aparut mai des episoade de dezechilibru psiho-emotional, Riscul de evolutie nesanatoasa si disfunctionala este mai mare in aceste cazuri.
Bineinteles, ca sunt numeroase persoane care nu au beneficiat de un mediu structurat in copilaria lor, dar si l-au format singuri de-a lungul vietii, ceea ce este un lucru extraordinar, bravo lor!
Totusi, este raspunderea noastra ca parinti sa fim atenti la acest aspect si sa il punem in aplicare.
Toti ne dorim o lume mai buna, tuturor ne plac oamenii de caracter.
Dar acest lucru nu ”pica din cer”, ci se construieste treptat, in fiecare zi, inca din primii ani de viata.
Doamne ajuta!
Felicia Mureșan
psiholog
Fuga după locul I
Ați văzut oameni alergând tot mai mult ca să atingă Locul I? Da, fuga după Locul I.
Ne învățăm copii să alerge după Locul I încă de când sunt mici.
Partea mai puțin plăcută este că doar unul poate fi locul I într-o competiție acerbă.
Dar ce se întâmplă cu ceilalți? Ce să înțelegem de aici? Restul pot fi aruncați la gunoi?
Ne pregătim copii să facă față situației în care nu ajung pe locul I?
Consider că această goană după locul I a devenit de fapt dușmanul nostru deoarece, în loc să ne trăim viața, ne-o alergăm. Le prezentăm copiilor viața ca fiind o goană (interminabilă) în care trebuie să alergăm repede ca să nu pierdem nimic!
Şi unde ajungem? Cum arată o viață alergată? ... suntem obosiți, agitați, dezamăgiți, nervoși, stresați... și în final nemulțumiți, fără satisfacții... şi aşa ajung în curând şi copii noştri.
Nu ne mai facem timp să respirăm, să gândim, să trăim (frumos), să facem o faptă bună, să zâmbim, să glumim, să citim o carte, să ne aplecăm spre o floare, spre un suflet de om, să ne rugăm .... și lista poate continua. Acestea sunt adevăratele valori spre care să îndreptăm copii noștri.
DA, rămâne să ne străduim sincer, cât putem de bine pentru a face ceva bun, dar apoi ... respirăm, gândim, trăim (frumos), facem o faptă bună, zâmbim, glumim, citim o carte, ne aplecăm spre o floare, spre un suflet de om, ne rugăm .... și lista poate continua.
Felicia Mureșan
psiholog
Afirmativ şi Negativ
În dialogul dintre părinţi şi copii auzim deseori indicaţii care reflectă ce să NU facă copilul, dar auzim mai puţin indicaţii care să reflecte ce să facă copilul. Acest fapt reduce eficienţa educaţiei şi îngreunează relaţia, provocând certuri şi conflicte: Ţi-am spus să nu faci... Ţi-am spus că nu ai voie...
Ne-ar prinde bine puţină gramatică. La ora de gramatică am învăţat ce înseamnă o propoziţie negativă şi ce înseamnă o propoziţie afirmativă.
O propoziţie negativă este cea care include o negaţie.
Negativul este exprimat de multe ori direct prin cuvinte: cuvântul NU sau prefixele ne-, in- (ex.: neatent, indisciplinat).
Negativul poate fi exprimat şi indirect prin sensul propoziţiei (ex.: Te-ai jucat în oră), prin tonul şi atitudinea cu care vorbim.
O propoziţie negativă ne spune, de regulă, ce să NU facem. Ne indică problema cu care avem de-a face. Pentru copii este important să ştie ce să nu facă: NU trece strada pe roşu. NU înjura. NU te juca cu focul. NU strica jucăriile.
Este important să spunem copiilor ce să nu facă, dar nu e suficient...
O propoziţie afirmativă este reprezentată prin absenţa negaţiei.
Propoziţia afirmativă este cea care ne spune CE SĂ FACEM. Aceasta este partea foarte importantă pe care trebuie să o avem în vedere şi să o comunicăm suficient de clar. Putem să includem în dialogul nostru, folosind un ton şi o atitudine adecvată, indicaţiile clare şi precise: Trebuie să treci strada doar la verde. E important să vorbeşti politicos. E important să te fereşti de foc. E bine să te joci frumos cu jucăriile ca să nu se strice. Acest fel de exprimare este necesar cu atât mai mult cu cât experienţa de viaţă a copilului este mai mică. Dacă facem un efort şi includem în dialogul nostru această parte, vom constata că ne putem înţelege mai bine cu copii nostri şi că vom avea rezultate mai bune.
Rămâne să ne gândim... să corectăm... să îmbunăţăţim!
Doamne ajută!
Felicia Mureșan
psiholog
Despre Curaj
Vorbim adesea copiilor despre Curaj. Vrem să îi învăţăm pe copii să fie curajoşi şi să nu aibe frică. Ce ar fi bine să le spunem? Ce este curajul?
Un mare secret despre curaj: ca să ajungi la el trebuie să treci mai întâi pe la prietenul lui cel bun. Acesta te va duce întotdeauna la Curaj. Cum? Nu ştii care e prietenul lui cel bun? Păi.... cel mai bun prieten al Curajului este Acţiunea. Ei sunt prieteni de-o viaţă. Niciodată nu îi vei găsi despărţiţi. Unde e unul, e şi celalalt. Nu pot trăi unul fără altul.
Acţiunea te va conduce pas cu pas pe drumul spre Curaj. Iar la finalul acestui drum te va aştepta Curajul.
Curajul este premiu pe care îl primeşti la final.
Curajul este cea mai mare medalie pe care o poţi primi vreodată la final.
Curajul este un Prieten care te aşteaptă întotdeauna la sfârşit, când ai terminat. El sigur va fi acolo!
Dar pentru a ajunge la el trebuie să porneşti la drum ca într-o mare aventură. Te concentrezi la ce ai de făcut. Încerci să faci cât de bine poţi. Şi, foarte important, nu bagi în seamă adversarii... frica, emoţiile sau orice altceva ce te distrage de la aventura ta. Adversarii se vor arăta tot timpul pe drum, dar tu să te duci înainte împreună cu Acţiunea, ştiind că la final te aşteaptă prietenul tău, Curajul.
Pe lângă toate astea, în această aventură vei încerca să te şi bucuri de ceea ce faci. Îţi vei căuta şi îţi vei găsi ceva de care să te amuzi, ceva de care să te bucuri pe acest drum ca apoi să poţi povesti şi altora aventura ta.
Felicia Mureșan
psiholog
Thomas Arthur Edison
vizionează: https://www.youtube.com/watch?v=LPMU9sjRdoY
Cel mai bun lucru pe care poți să îl oferi copilului tău este TIMPUL (Louise Hart)
Felicia Mureșan
psiholog
Brusc au 13 ani... sau arta de a îmbrățișa un cactus, Claudia & David Arp
Iată o carte necesară părinților a căror copii se apropie de adolescență.
”Între 13 și 16 ani, majoritatea tinerilor au un comportament imprevizibil. A încerca să le înțelegi comportamentul este ca și când ai încerca să te urci legat la ochi în trenulețul din parcul de distracții - niciodată nu vei ști sigur dacă urmează să o iei în sus, în jos, la dreapta, la stânga sau în cerc! Acum acționează ca niște oameni maturi, ca doar la câteva ore mai târziu să te întrebi dacă nu cumva au revenit la vârsta primei copilării! De fapt, adolescentul se aseamănă foarte bine cu un copil care abia începe să umble, atâta doar că are hormoni, iar unii adolescenți au și roți. [...] Nu e de mirare că părinții compară încercarea de a iubi un adolescent cu îmbrățișarea unui cactus!”
Felicia Mureșan
psiholog