Viața, și în special relațiile, ne întâmpină uneori cu momente dificile. Unele dintre aceste sunt din cauza faptului că noi, oamenii, greșim... uneori mai puțin, alteori mai mult... uneori greșeala poate fi remediată... alteori nu...
În ultimul timp s-a dezvoltat o aversiune față de unele cuvinte din această categorie, ”greșeală” și ”iertare” fiind două dintre acestea. Totuși, aceste cuvinte sunt cuvinte ca oricare altele, ele reprezintă ceva din realitatea noastră existențială.
Pe cât de reală este ”greșeala” pe atât de reală este nevoia de ”a ierta”. Iertarea este cel mai înalt grad al reconcilierii (a ierta nu înseamnă a considera răul făcut ca fiind un lucru bun). Ea se aplică în mod special la cele mai grele greșeli, la cele care nu mai pot fi reparate sau la situațiile în care făptașul nu vrea să repare nimic, măcar că ar putea repara ceva (asta nu înseamnă că greșelile care pot fi reparate nu ar fi bine să fie iertate!). Ce facem cu aceste greșelile?
Să rămâi tot restul vieții în capcana greșelilor neremediate este un scenariu tare neplăcut. Există cumva posibilitatea de a te elibera din această capcană? ... sau vei fi veșnic condamnat să rămâi dependent de cel care ți-a greșit?
Iertarea este o soluție pentru trecutul care nu mai poate fi schimbat (dar să nu confundăm trecutul cu memoria; trecutul nu mai există, tot ce mai există acum e memoria). În mod special pentru acest tip de situații, Dumnezeu ne-a dat lecția iertării. Dacă ceea ce ți s-a făcut nu a fost reparat, nu a fost îndreptat... iartă. Iertarea este în primul rând un leac vindecător pentru cel care suferă... și apoi pentru cel care a greșit. Iertarea îți vindecă sufletul și ți-l eliberează din prinsoarea urii, a nedreptății. A ierta înseamnă a-ți elibera propriul suflet din capcana nedreptăților făcute.
Da, într-adevăr, iertarea este o artă. Este o binecuvântare eliberatoare și poate fi învățată de către cei care doresc să o învețe.