Înfrânarea este un termen popular, vechi, dar care spune foarte multe în câteva litere.
Este vorba despre a-ți pune singur frână atunci când ești pe cale de a face o prostie.
În ultimul timp ne așteptăm ca alții să ne pună frână (măcar că atunci când o fac, nu ne convine), așteptăm ca alții să ne oprească (”De ce nu m-ai oprit?”)...
Probabil că această așteptare face parte din lunga serie care începe cu ”alții”: alții să se schimbe, alții să tacă, alții să facă etc... și, bineînțeles că, lucrurile rămân nefăcute, pentru că altul nu poate să facă în locul meu prea multe sau chiar deloc.
Este responsabilitatea mea să mă opresc singur, să îmi pun frână. La ce? La ceea ce trebuie oprit pentru binele meu: uneori vorba rea, vorba nedreaptă, critica, alteori nervii, alteori mâncarea, băutura... sau orice alt lucru distructiv.
Iar apoi, după asumarea acestei răspunderi, urmează procesul înfrânării, care devine procesul schimbării de sine. Acesta nu este un proces prea plăcut, dar este extrem de necesar și, în mod special, este un bun prieten care te duce spre un final fericit.
Înfrânarea nu îți garantează o viață fără dureri, ci o viață fără regrete. Fericirea adevărată nu o ai atunci când obții ce vrei, ci atunci când refuzi ceea ce te distruge. C.S.Lewis
