Ce inseamna ”a merge la psiholog”? 

 

Ianuarie 2010, B.D. (26 ani, sex M)

 

       Intalnirile cu psihologul decurg sub forma unor discutii lejere, dar serioase, pe tema problemelor care ma intereseaza. Pot sa pun intrebari legate de probleme  fara sa fiu criticat sau desconsiderat. Stiu ca am in fata mea un om impartial, obiectiv, cu o pregatire specifica in problema mea.        Explicatiile care le primesc ma ajuta sa descopar si sa imi clarific lucruri pe care nu le intelegeam. Asta ma ajuta mult sa rezolv problema de care am incercat atata timp sa scap dar nu am reusit.

 
Tulburari psihosomatice: afectiuni fizice cu cauza psihica
(pe fond de stres)

 

Martie 2010, P.T. (42 ani, sex F)

 

         In urma cu 10 ani am inceput sa am cateva probleme medicale.

         De atunci am ramas cu o sensibilitate nervoasa foarte mare:  imi era frica sa stau in casa sau sa ies din casa singura, atacuri de panica inafara casei si in casa. Aveam stari de rau: tulburari de tranzit intestinal (diaree, constipatii), afectiuni digestive (voma, greata), palpitatii, transpiratii, dureri de cap, lesin. Imi stresam toata familia din cauza acestor probleme. Asta nu mai era viata.

         Am urmat terapia, iar acum am o viata normala: pot sa merg unde vreau chiar si singura fara sa am stari de rau si de frica, pot sa lucrez, ma pot bucura de familia pe care o am si de viata cu ei.

        Iar in ultimul timp am reusit sa fiu eu un sprijin pentru familia mea - asa cum imi doream de fapt tot timpul.

 
Anxietate
Depresie
Tentativa de suicid

 

Octombrie 2012, O.L. (21 ani, sex F)

 

            În primăvara acestui an am trecut brusc prin ceea ce psihologia numeşte a fi o depresie, ulterior am descoperit că anxietatea era si ea conexata celei dintâi. Au fost o serie de evenimente şi de trăiri care m-au determinat să ajung în starea în care eram (fapt ce l-am conştientizat pe parcursul terapiei), iar toate acestea aveau să se sfarşească cu tentativa mea de suicid din februarie. Am început terapia în luna martie, corelată cu un tratament medicamentos, prescris de un psihiatru, de antidepresive şi calmante. Recunosc că nu am mers din proprie iniţiativă la început, am refuzat categoric ideea de a recurge la ajutor psihiatric şi am fost chiar reticentă în ce priveşte ajutorul pe care mi l-ar putea da un psiholog, nu pentru ca nu aş crede sau că aş fi împotrivă, ci pur şi simplu nu vedeam cum m-ar putea ajuta pe mine.

             Trebuie să recunosc că nu am mai fost niciodată în starea critică în care mă găseam atunci, nu ştiam cum să reacţionez, ce să cred, şi nu numai că mă îngrijoram enorm, dar speriam oamenii din jurul meu, de la familie la cei mai apropiaţi prieteni.

            A fost o perioadă neagră, în care nu eram capabilă să comunic, să socializez şi pe cât de deschisă şi comunicativă eram înainte, pe atât de introvertită şi de tăcută eram acum. Eram pierdută, eu personal nu vedeam nici o ieşire din situaţia în care mă găseam şi de nenumărate ori, inclusiv în cadrul terapiei, spuneam că nu vreau să mai trăiesc, că viaţa mea nu are niciun sens, niciun scop, că nu am nici o problemă dacă mor ... şi alte asemenea. Plangeam încontinuu, nu credeam vreodată că sunt capabilă să plang atât de mult, acasă, pe stradă, la terapie, aproape oriunde mergeam mă abţineam cu greu să plâng, plus faptul că vorbeam extraordinar de puţin şi adesea nici nu îmi doream să ies din casă. Seara adormeam cu gandul că aş fi fericită să nu mă mai trezesc. Şi a fost foarte crunt.

            Treptat, am inceput sa invat sa mă descurc. La terapie am învăţat să mă descarc în primă instanţă. Plânsul a încetat treptat şi încet, încet am început să conştientizez situaţia în care sunt, dar mai ales trecutul meu şi lucrurile care m-au adus în acel punct. Chiar şi aşa eram speriată că nu îmi voi reveni şi nu voi mai fi ceea ce am fost, şi repet, pentru mine procedeul a fost lent ... treptat şi sigur. Am învăţat să gândesc realist, să am o logică, să găsesc lucrurilor care se petrec in viata mea cauze, efecte, sensuri corecte. Am învăţat să mă accept pe mine, pe oamenii din jurul meu, situaţia socială şi economică în care mă aflu, de oricare natura ar fi ea, dar mai presus de toate acestea ... am învăţat să iubesc viaţa, să mi-o iubesc şi să îmi doresc să o trăiesc. Recunosc că dacă nu făceam terapie nu îmi reveneam în modul acesta şi nu ştiu cum o duceam la capăt pe propriile forţe. M-a ajutat enorm de mult, şi nu văd cum aş fi trecut peste tot fără ajutor. Nu numai că am ieșit din acea stare, dar am învăţat să judec realist şi să trăiesc în alt mod. Viaţa mea a luat sens.

 
Atacuri de panica
Tendinte anorexice

 

Martie 2010, A.F. (34 ani, sex F)

 

           In februarie, am inceput sa sufar de ceea ce am aflat mai tarziu ca fiind atacuri de panica. Ma simteam ingrozitor, nu puteam sa dorm, plangeam din orice. Nu gaseam placere in nimic. Mi-am dat seama ca nu puteam continua asa. Si asa am ajuns la psiholog (sunt convinsa ca exista inca multi oameni care asociaza mersul la psiholog cu nebunia, dar este o parere atat de eronata): pentru prima data puteam sa plang, sa vorbesc, sa urlu daca vroiam fara sa am sentimentul ca cineva ma judeca sau ca sufera de pe urma a ceea ce spun. Imi dadeam seama ca nu conteaza nivelul de educatie, familia, statutul social. Mintea iti poate juca feste cand te astepti mai putin.  

          Am descoperit atat de multe lucruri despre mine, despre familia si prietenii mei. Imi dadeam seama ca traiesc pentru toti ceilalti, ignorandu-ma complet. M-am schimbat destul de mult. Invat sa traiesc CU MINE.

          O alta problema pe care am descoperit-o a fost anorexia. Este un cuvant greu si urat (pentru mine), inca nu imi place sa admit anumite aspecte legate de aceasta problema. Este atat de greu sa admiti ca suferi de aceasta boala, sa incerci sa gasesti o minima placere in a manca. In fiecare zi descopar lucruri despre mine. Incerc sa inteleg multe lucruri. Toate acestea nu ar fi fost posibile daca nu as fi fost ajutata de o persoana dispusa sa ma ajute si sa ma inteleaga. De multe ori avem senzatia ca detinem controlul deplin asupra vietii noastre dar ne inselam amarnic.

         Asa ca, apelati la ajutor specializat cand apar primele semne de nefericire si depresie. Si la urma urmei, este chiar trendy sa mergi la psiholog. Pot sa glumesc din nou si acesta e un semn bun, nu?

 
Tulburari de comportament, autocontrol – copii
Tulburari de opozitionism - copii
Encomprezis
Dificultati de adaptare si integrare scolara

 

Ianuarie 2013, A.P. (35 ani, sex F)

 

          In gradinita, copilul meu avea in fiecare an o educatoare noua, ceea ce devenise dificil pentru el. In grupa pregatitoare au inceput unele probleme.  D-na educatoare nereusind sa solutioneze situatiile aparute, ne-a recomandat sa apelam la un ajutor. Am efectuat prima data un controlul psihiatric si am urmat medicatia pentru un scurt timp. Cu frica si mari emotii am inceput sa administrez medicamente. Urmaream cu foarte mare atentie toate reactiile, deoarece copilul meu suferă de astm bronsic si rinita alergica.

        Dupa putin timp, am hotarat, sa apelez la psiholog. La inceputul lui noiembrie am avut prima intalnire cu doamna psiholog: i-am povestit dansei toate problemele noastre.  Am aflat ca problema copilului meu se numeste „Crize de opozitionism”. Am inceput terapia psihoeducationala. D-na psiholog mi-a recomandat sa citesc cartea „Copil hiperactiv si incapatanat” care m-a ajutat sa imi inteleg copilul si sa stiu cum sa procedez in diferite situatii.

        Pe langa problemele acestea, copilul meu avea si un encomprezis usor, astfel ca am lucrat si la acesta. Am inceput sa reducem encomprezisul, sa lucram la formarea/modelarea autocontrolului, sa reducem crizele de opozitionism si sa lucram la integrarea sociala in colectivul grupei de gradinita. Treptat rezultatele au inceput sa apara.

        Noi ca parinti am invatat sa abordam copilul nostru intr-o maniera mai deschisa, mai pozitiva, adica sa il incurajam, sa ii fim alaturi. Si in acelasi timp, sa punem limite clare si ferme, sa punctam clar aceste limite si sa le respectam in primul rand noi, ca parinti.

        Am terminat terapia inainte sa incepem anul scolar. Am inceput clasa 1 cu speranţă.  Am comunicat foarte bine cu doamna invatatoare si am trecut cu „foarte bine”  anul scolar. Ma bucur enorm si sunt mandra ca  am reusit, pentru fiul nostru, sa depasim si sa mergem mai departe plini de sperante si reusite. Sunt foarte fericita ca am gasit la timp modalitatea cea mai buna pentru copilul nostru.  Daca vreodata in viata o sa mai intampinam greutati pe care nu vom reusi sa le depasim singuri, tot aici vom apela;  aici am siguranta si rezolvarea lor.

 
Terapie de cuplu

 

Martie 2013, C. A. (34 ani, sex F)

 

          Familia mea era pe punctul de a se destrama in urma cu 1 an. Am cautat ajutor... si am gasit. Am invatat cum sa fac fata disperarii... fricii... urii... incertitudinii... nesigurantei. Am aflat ce sa spun si cum sa spun ca sa reusesc sa imi salvez familia, lucrul cel mai important pentru mine. Am reusit!

 
Depresie postnatala, Anxietate postnatala

 

Septembrie 2013, V.A. (28 ani, sex F)

                                                                                                                                                                      

             In toamna anului trecut Dumnezeu ne-a daruit un copil minunat pe care l-am asteptat cu foarte multa dragoste si nerabdare. Totul a fost minunat si a decurs bine pana in iarna acestui an, mai precis pe la inceputul luni februarie (deja copilul meu avea 3 luni) cand, fara sa realizez, am intrat intr-o depresie postnatala insotita si de anxietate. M-am simtit foarte rau, aveam ganduri foarte negre, imi perdusem total interesul pentru  viata; era o lupta continuua cu mine insusi, aveam impresia ca imi pierd mintile.Gresala mea a fost ca timp de aproximativ 2 luni nu am spus nimanui ce mi se intampla, deoarce nu vroiam sa-i  ingrijorez (desi am un sot foarte intelegator si iubitor, si o familie care m-a sustinut tot timpul). Gandeam foarte negativ si, sincer, nu vedeam nici o scapare din aceea situatie. Desi cred foarte mult in Dumnezeu, in acele momente parca imi pierdusem si credinta. Nu puteam efectiv sa inteleg ce mi se intampla deoarece aveam tot ce imi doream de la aceasta viata: un sot bun, un copil sanatos si cuminte.

          Cand m-am vazut pe marginea prapastiei am decis sa vorbesc cu sotul meu si cu familia mea (care m-au sustinut enorm de mult). Imediat ce au aflat de starea mea, m-au sustinut in a lua legatura cu doamna psiholog care a contribuit foarte mult la recuperarea mea. Vreau sa precizez ca sedintele de psihologie m-au ajutat foarte mult sa ies din aceste stari. Dupa primele 2 sedinte starea mea a inceput sa se amelioreze chiar si fara sa incep un tratament medicamentos. Dar ca sa fim mai siguri, am luat legatura si cu un psihiatru deoarece, in starea in care ajunsesem deja aveam nevoie si de un tratament medicamentos (acum am micsorat mult deja tratamentul si ma simt foarte bine).

           Pe langa aceasta am invatat multe alte lucruri atat de utile: am invatat cum sa traiesc fara sa uit de mine (deoarece dupa nastere copilului meu, eu am uitat ca mai trebuie sa imi fac timp si pentru mine si am ajuns sa ma simt in permanenta obosita, consumata, depasita de situatie). Au contat enorm de mult rugaciunea si credinta, si sprijinul acordat de familie.

           Nu trebuie nici macar o clipa sa ne fie rusine sau frica sa vorbim cu cineva despre starile prin care trecem deoarece, din pacate, din ce in ce mai multe persoane trec prin aceasta problema, si chiar o putem depasi cu bine. Bunul Dumnezeu sa ne intareasca pe toti si sa ne lumineze mintile si sufletele sa depasim fiecare piedica care ne apare in viata cu bine.

 
Cine ar mai fi crezut? - terapie de cuplu

 

Octombrie 2013, S.R. (33 ani, sex F)

                                                                                                                                                                         

           Eu şi soţul meu avem 15 ani de relaţie (dintre care 8 ani de căsnicie) şi 2 băieţi. Relaţia noastră s-a deteriorat treptat după naşterea primului nostru băieţel, în urmă cu 5 ani. Eu am fost copleşită de noile responsabilităţi, absorbită complet de rolul meu de mamă, iar soţul meu s-a simţit dat deoparte. Ne-am îndepărtat, ne-am răcit, am început să acumulăm resentimente, au început să se adune reproşuri, certuri, jigniri, după naşterea celui de-al doilea băieţel deja ajunsesem ca doi străini care împărţeau aceeaşi casă şi în afară de subiectele de ordin practic, administrativ, nu mai aveam nimic în comun.

          M-am gândit de multe ori la divorţ, dar din multiple motive ştiam că nu pot face acel pas. Nu mai aveam însă nici speranţe de mai bine, aşa încât mă resemnasem cu ideea că trebuie să îmi ignor nevoia de iubire şi armonie conjugală şi să îmi concentrez în schimb toată energia pe rolul de mamă.

        Şedinţele de consiliere psihologică le-am văzut iniţial ca pe o modalitate de descărcare psihică. Mă simţeam extrem de singură şi de copleşită de responsabilităţi, eram iritabilă şi pesimistă şi aveam nevoie de cineva care să mă asculte şi să o facă obiectiv, nepărtinitor, necritic, empatic. Cu siguranţă terapia mi-a îndeplinit aceste aşteptări, dar le-a şi depăşit cu mult. Cu paşi mărunţi, dar cu perseverenţă, cu răbdare şi înţelegere dar şi cu obstinaţie, doamna psiholog a reuşit să mă ghideze în misiunea pe care o credeam imposibilă de a-mi schimba modul de gândire.

        Am ajuns să înţeleg că impasul în care se afla relaţia noastră de cuplu nu era neapărat unul fără ieşire. O posibilă cheie a relaţiei noastre se afla în mâinile mele, sau mai bine zis în mintea mea, în modul în care alegeam să îl privesc şi să relaţionez cu soţul meu. Am înţeles că efortul meu nu trebuia să fie îndreptat înspre a mă adapta sau resemna la necesitatea de a continua la nesfârşit o relaţie de cuplu eşuată. Pentru că mai exista speranţă. Pentru că în noianul de conflicte, reproşuri, frustrări şi dezamăgiri mai persistau, timide, uşor de trecut cu vederea, mici semne de iubire, urme ale cuplului care fusesem, dovezi ale sentimentelor care ne uniseră cândva şi ne determinaseră să rămânem împreună  în ultimii 15 ani. Cu ajutorul doamnei psiholog, am început să îmi îndrept atenţia asupra acestor semne, să le dau o şansă să iasă la lumină, să crească. Spre surpriza mea, pe măsură ce eu făceam un pas, şi soţul meu făcea un pas.

         Treptat, constant, imperceptibil, din doi străini am ajuns să ne redescoperim, am redevenit o echipă, am reînceput să discutăm, să ne ajutăm, să ne pese unul de celălalt, să ne căutăm compania unul celuilalt în loc să inventăm o mie de pretexte pentru a nu sta împreună. Doar cu câteva luni înainte nu aş fi crezut că e posibil să ajungem în punctul în care am ajuns, mai ales că soţul meu refuzase să mă însoţească la terapie de cuplu. Şi totuşi, a trecut deja destul timp încât să nu-mi mai fie teamă, cum îmi era la început, că este doar o conjunctură fericită, o îmbunătăţire de moment, care va dispărea aşa cum a venit, odată cu prima greutate pe care o vom întâmpina. Sunt convinsă că de data asta chiar am reuşit: eu şi soţul meu ne-am redescoperit şi reconstruit relaţia, ancorată în noul context de viaţă: ca soţi, dar şi ca părinţi, prieteni şi iubiţi.

         Cred că decizia de a merge la terapie a fost cea mai înţeleaptă decizie pe care am luat-o vreodată. Nu aş fi reuşit să ajung unde sunt acum fără ajutor de la omul potrivit, la momentul potrivit. Şi este extrem de liniştitor să ştiu că orice problemă de ordin psihologic aş avea vreodată, fie în cuplu, fie cu copiii fie în orice altă privinţă, voi şti exact unde să cer ajutorul şi am certitudinea că îl voi primi.

 
Se poate si altfel

 

Noiembrie 2013, A.V. (34 ani, sex F)

                                                                                                                                                                      

       Ce poti sa spui cand totul se naruie in jurul tau? Ce poti sa mai adaugi cand, apeland in dreapta si-n stanga, usile ti se inchid, una cate una, iar oamenii ridica, neputinciosi, din umeri, la problemele tale? Unii se sperie, altii iti plang de mila, o parte raman indiferenti, iar altii, desi bine intentionati, sunt depasiti de situatie.

Ideea de a apela la ajutorul unui psiholog era ultima pe lista, iar eu eram neincrezatoare in reusita. Dar, in ciuda acestui fapt, mi-am spus ca este ultima mea sansa si acest gand mi-a dat un minim de speranta, incat sa nu renunt la lupta cu viata si cu mine insami. Am devenit pe deplin convinsa ca merita efortul, cand mi s-a deschis usa binevoitor si am fost intampinata de fiecare data cu intelegere si fara a fi judecata, si cu una din intrebarile "Cum mai esti?", "Cum te simti?", "Ce mai faci?".

        In viata de zi cu zi, empatia a devenit un ritual, manifestat mecanic. Si, drept vorbind, nu ma asteptam sa gasesc o alta atitudine nici intr-un cabinet psihologic, pur si simplu m-am dus cu gandul ca "psihologul este obligat, prin natura meseriei, sa se prefaca ca asculta si  intelege (or eu urlam dupa asa ceva), sa imi spuna doua vorbe ca sa ma faca sa mai trec si data viitoare pe la el." Si am dus-o asa un timp, dar apoi au aparut rezultatele. Privind in urma si comparand starea mea de dinainte de consiliere si de dupa aceasta, acest timp mi se pare esential si chiar putin, cand ma gandesc ca o personalitate se formeaza intreaga viata. In cabinet, impreuna cu psihoterapeutul,  am corectat o personalitate definita gresit in cursul a mai bine de 30 de ani.

         Dar, ca sa intelegeti despre ce rezultate este vorba, sa va relatez o viata. Din copilarie mi s-a pus in carca rezolvarea unor probleme ce tin de adulti: "du-te dupa tata la carciuma ca cine stie ce o sa faca, si-i director si apoi se face de toata rusinea in tot satul." - insista bunica care nu era nici ea straina de bautura, ba o cunostea mai bine decat el. Deseori se intampla sa fie ambii beti, violenti verbal si fizic fata de mama. Dupa certuri, nu se vorbea in casa vreo cateva zile, iar mama nu facea de mancare. Bunica mereu ma impingea impotriva mamei si-mi spunea vorbe urate despre ea.           Ajunsesem sa o cred. Bunica detinuse monopolul in casa: trebuia sa stie tot, sa i se spuna tot, sa-i dirijeze pe toti.

In casa se mintea mult, se ascundeau lucruri. Intotdeauna erau bani de bautura si tigari, dar nu erau pentru cele de trebuinta pentru copii. In liceu faceam schimb cu sora-mea de haine si incaltaminte, pentru ca ne era jena sa cerem bani parintilor, fiindu-ne foarte bine bagata in cap ideea ca nu sunt bani.

        Si tot asa au tot continuat lucrurile, pana la 18 ani cand am fost diagnosticata cu epilepsie pe fondul unui stres major. Ai mei s-au comportat  in continuare ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. A inceput lupta cu boala si cu efectele adverse ale acesteia si ale tratamentului ... lupta  cu familia ...  lupta cu rusinea pe care am simtit-o cand mi s-a spus ca nu trebuie sa spun nimanui ca sufar de aceasta boala ... lupta cu societatea față de care trebuia sa adopt o masca.

        Si in acest context te pierzi. Nu ai timp sa te gandesti la dezvoltarea ta si incotro vrei sa o apuci in viata, ai timp doar sa joci teatru. Sa aperi aparentele. Si te pierzi in aparente, iar pe tine nu te mai regasesti si nu sti de unde sa te iei. Ajungi sa fii atat de tulburat ... ti se formeaza un stil de gandire distorsionat, negativist ... te consideri proasta, inutila ... ajungi sa te certi cu oamenii ... nu te mai recunosti.

        Dar, in momentul in care m-am asezat in fotoliul din camera psihoterapeutului, masca a inceput sa se clatine. A fost atat de bine batuta in cuie, ca a durat mult timp sa o pot da jos. Si, de cele mai multe ori, singurul meu sprijin era terapeutul.

        Cum sunt acum? Sunt pe picioarele mele, dau lectii de viata, unii raman mirati, mi se spune foarte des ca-i inteleg pe oameni si de aceea sunt aleasa ca si confesor. Stiu sa relationez usor si eficient. Sunt increzatoare si nu in ultimul rand realista. Dar, mai cu seama, cred si simt toate aceste lucruri, pentru ca sunt adevarate, pentru ca fac parte din mine.

        Am invatat ca niciodata nu esti singur, oricat de profund ai resimti acest sentiment. Trebuie doar sa fii deschis sa vezi oamenii care iti intind o mana de ajutor. Si, deseori, ajutorul vine de unde te astepti mai putin. In cazul meu, un simplu strain, numit "psihoterapeut", m-a ajutat sa ma ridic. Multumesc. 

 

P.S.: Cei care nu stiu ce-i suferinta, nu vor intelege nimic din tot ce am scris. Cei ce au fost atinsi macar un pic de suferinta, vor pune, poate, la indoiala aceste vorbe. Iar cei ce stiu ce inseamna sa suferi si care s-au ridicat, sunt cei ce se regasesc in cuvintele mele.

 
O schimbare importanta

 

Ianuarie 2014, M.T. (25 ani, sex F)

 

               In timpul adolescentei am avut parte de anumite experiente neplacute, printre care si neintelegerile dintre parinti, care m-au afectat profund. Am ajuns sa am stari de insomnie, ameteli, stari de agitatie, tristete, palpitatii, stari de slabiciune, nod in gat, dureri de cap, imi pierdeam echilibrul, aveam dureri de stomac. Eram total lipsa de speranta, nu eram interesata de nimic si nu imi gaseam nici o placere, nici macar in activitatile din viata de zi cu zi.  Mi-am pierdut increderea in mine si multe altele. 

            Timp de 6 ani nu am facut altceva decat sa ma chinui atat pe mine cat si pe cei din jur. Nu ieseam din casa deoarece daca ma plimbam pe afara simteam ca ma strange ceva in piept si nu puteam trage aer. La fel am simtit si prin mall-uri cand ma plimbam, ajungeam sa ma panichez si sa fug repede acasa pentru ca doar acolo ma simteam in siguranta. Pe langa asta, depresia isi facea de cap: aveam o stare de tristete continua, nici un gand pozitiv nu aveam in cap, simteam ca sunt inutila, plangeam de rupeam pamantul mai ales seara deoarece atunci se accentuau starile. Viata mea era un “dezastru total”, nestiind cum sa ies din starea care sfasia o particica din sufletul meu, zi de zi.

            Legat de viata mea, nu am reusit sa imi termin facultatea. Ulterior am reusit sa ma angajez, dar din cauza starilor mele am fost nevoita sa imi dau demisia de la locul de munca. Nu mai puteam, pentru ca ma doborau starile pe care le aveam. Aceste stari au ajuns sa puna stapanire pe mine, pe sufletul meu, pe viata mea.

Totul a continuat astfel pana cand intr-o zi mama mea s-a saturat sa vada cum ma chinui si ca singura ei fiica nu se putea bucura de viata cum fac alti oameni de varsta ei. Pana sa aflu ce am de fapt, am colindat la multi doctorii care m-au tratat de diverse boli. Ultima solutie era sa apelez la un psihiatru si la un psiholog deoarece toate aceste manifestari erau de ordin neuro-vegetativ. Asa ca m-am dus cu ea atat la psihiatru cat si la psiholog, pentru ca cele mai folosite masuri terapeutice sunt medicamentele si psihoterapia.

             Doctorii au numit starea mea depresie, respectiv, stare de anxietate cu atacuri de panica.  O aveam de cel putin 6 ani si nu mai aveam o viata normala. Mie imi era rusine, deoarece credeam ca doar oamenii nebuni apeleaza la acesti terapeuti. Dar am inteles pana la urma ca de fapt ei sunt  in masura sa ma ajute legat de problemele pe care le aveam. Psihiatrul mi-a prescris un tratament medicamentos si in paralel am apelat la un psiholog pentru terapie.

Va intrebati de ce am avut nevoie de tratament medicamentos? Ei bine, se stie ca depresia, starile de anxietate si atacurile de panica, ca orice alta boala, trebuie sa beneficieze de ingrijiri  iar tratamentul este unul sigur, si de regula eficace, atunci cand este luat exact cum iti spune doctorul. Tratamentul trebuie urmat pentru ca simptomele sa se diminueze.

Motivul pentru care aveam nevoie de un psiholog? Nu pentru ca eram nebuna (cum alti oameni cred) ci pentru ca nu stiam cum sa ies din starile pe care le aveam  si vroiam cu disperare  sa ma vindec, sa fiu un om normal, sa duc o viata linistita, sa nu ma mai urmareasca trecutul si sa scap de toate aceste stari si ganduri nesanatoase, dar singura nu reuseam. Iar la aceasta te poate ajuta un psiholog.

               Am inceput terapia  si am inceput sa invatat cum sa accept realitatea  de care multi fug. Nu fost foarte usor, dar am reusit. Apoi mi-am dat seama ca problemele sunt de multe ori in interiorul meu. Am invatat cum sa imi controlez gandurile nesanatoase si sa analizez realist fiecare problema  pana gasesc o rezolvare. Cu ajutorul terapiei am scapat  de tulburari fobice, de anumite ticuri, de anxietate si am invatat cum sa scap de atacurile de panica. Faptul ca am avut un jurnal unde scriam tot ce imi trecea prin minte m-a ajutat enorm, deoarece recitind din jurnal am inteles cate ganduri nesanatoase imi pot trece prin cap. Am invatat cum sa fac fata problemelor analizand si corectand fiecare gand, fiecare cuvant gresit care imi trecea prin minte.

               Dupa multa munca si rabdare mi-am revenit. Am inceput sa am o viata normala fara stari de rau, fara ameteli. Ma simt altfel, ma simt bine, ma simt un alt om dornic sa isi traiasca viata  asa cum e ea, buna sau rea. Acum incep sa ma gandesc din nou la multe lucruri normale ale vietii. Incep sa ma gandesc sa imi termin facultatea. Incep sa imi construiesc propriul meu loc de munca. Si ma gandesc nerabdatoare la multe alte lucruri bune pe care le voi mai avea de facut in viata.

Simplu

 

Mai 2014, A.M. (38 ani, sex M)

 

        M-am gandit mult la aceste lucrurile si imi dau seama acum de ce am trecut prin anumite situatii sau momente dificile in viata mea. In cele din urma am reusit sa le accept asa cum au fost ... sunt in trecut si nu le mai pot schimba.

 

INAINTE:

       In multe situatii prea care treceam nu imi dadeam seama de amploarea sau de importanta situatiei. De multe ori nu faceam diferenta intre lucrurile care erau importante cu adevarat sau nu. Am ajuns sa pun prea mare accent pe situatii nesemnificative si sa desconsider situatiile care erau cu adevarat importante.

       Imi era foarte greu sa accept ca eu vad lucrurile intr-un anume fel sau ca eu mi-as dori ca lucrurile sa fie intr-un anume fel ... dar ele erau de fapt altfel. Acceptam foarte greu ca lucrurile pot fi si altfel decat imi trecea mie prin minte. Acceptam foarte greu, sau chiar deloc, ca altii au o idee sau o viziune mai buna asupra faptelor sau lucrurilor respective.

        Nu ma gandeam, sau  de multe ori nici chiar nu ma interesa, ca prin atitudinea pe care o adoptam suparam sau chiar jigneam oamenii.

        Pe de alta parte, traiam vesnic cu teama de esec. De aceea, in cele mai multe cazuri, mai ales in situatiile de esec, ma izolam ca sa nu ajung subiectul de discutie al altora.

       In general, nu gaseam subiecte de discutii cu oamenii de frica de a nu gresi si a ma face de ras.

       Asa am ajuns sa traiesc si nici nu ma gandeam daca ce fac este bine sau nu.

 

DUPA:

       Am inceput sa privesc lucrurile in alt mod. Incerc sa caut cat mai multe solutii, si sa apoi sa le aleg pe cele mai bune, in diverse situatii de viata.   Am inceput sa am mai multa rabdare si sa fac diferenta intre lucrurile bune si cele mai putin bune care pot fi facute pe lumea asta.

       Acum accept mai usor ideile altora. Iau in considerare aceste idei, ma gandesc la ele si daca sunt mai bune decat ale mele le urmez, iar daca nu, atunci nu fac o mare problema din faptul ca altii au alte pareri.

       In situatii de esec incepe sa inteleg ca si eu sunt un om si gresesc. Admit lucrul acesta, si incerc sa indrept situatia in care ma aflu. Daca se intampa sa judec gresit o situatie, atunci revin asupra ei si ma consult cu altii. Nu ma mai izolez!

      In general intru acum mai usor in discutii cu altii si imi este mai usor sa socializez. Ma simt bine si e chiar placut sa vorbesc si sa glumesc cu cei din jur.

 

IN CONCLUZIE, consider ca s-a schimbat felul meu de a fi si de a vedea lucrurile, sunt mult mai bine, ma simt mai linistit si imi este mult mai usor sa spun si sa fac lucrurile care altadata imi veneau atat de greu.

 

                     

 

Depresie, Anxietate, Doliu

 

August 2014, V.S. (37 ani, sex F)

 

          O seară frumoasă și caldă de vară, s-a transformat pentru mine într-o zi rece și urâtă. Vorbisem cu soțul meu la telefon și îmi spunea că se grăbește să își termine treaba și să vină acasă. După 2 ore am primit un telefon prin care am fost anunțată că soțului meu i s-a făcut rău și a căzut la pământ. Mi-am trezit copilul din somn și am plecat să văd ce s-a întâmplat. Când am ajuns, cineva mi-a spus că ”nu s-a mai putut face nimic”. Nu înțelegeam nimic, nici o secundă nu m-am gândit la ce era mai rău. Din păcate era adevărat: soțul meu murise. Noaptea, cu copil mic în brate, cu soțul aflat într-o ambulanță cu luminile stinse, totul părea ca o scena dintr-un film. Rămăsesem singură.

          Au urmat zile, luni în care nu voiam să știu nimic. Acea imagine mă urmărea mereu. Mă simțeam vinovată pentru că nu am fost acolo cu el, pentru că nu am putut să fac nimic. Mult timp după aceea tot ce doream era să dorm, să nu văd nimic, să nu aud nimic . Mă trezeam dimineața doar pentru copilul meu, să-i dau să mănânce și să îl pregătesc pentru grădiniță. Au trecut ani, în care stăteam practic închisă în casă, mergeam doar la munca și înapoi, acolo mă simțeam în siguranță, acolo credeam că este viața mea.

          În urma unor analize făcute copilului meu, am aflat de unele probleme care necesitau medicație și regim puțin mai strict. Din nou frică, neliniște și gânduri. Toate acestea m-au adus în punctul în care nu mai puteam face față.  Eram obosită tot timpul, fără putere, aveam dureri fizice. Mă trezeam noaptea simțind că mă sufoc, aveam palpitații,  îmi era frică de orice zgomot. Din cauza fricii mele, am ajuns să nu mai îmi las copilul niciodată singur. Aveam impresia că urma mereu să se întâmple ceva rău. Fără să îmi dau seama, copilul meu ajunsese ca mine. Când era la școală, stătea mai mult timp singur, nu interacționa cu ceilalți copii, era timid, îi era frică de orice. Acasă nu rămânea deloc singur, oriunde aveam să merg trebuia să îl iau cu mine. Așa mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Am fost sfătuită să apelez la un psiholog.

          Am constat după câteva ședințe că al meu copil era tot mai vesel, mai deschis, iar la școală devenise mai prietenos. Astfel că, am prins și eu curaj și am început să-mi deschid sufletul și să îmi povestesc povestea mea. M-a ascultat,  m-a sfătuit și m-a ajutat sa-mi găsesc din nou drumul și bucuria de a trăi.

          Deși nu am primit raspuns la întrebarea ”de ce noi?”, întrebare care se repeta mai demult în mod obsesiv în mintea mea, acum am înteșes și am reușit să accept că ”așa a fost”. Amintirea și dragostea pentru ”tati al nostru” va rămâne mereu în inima noastră și știu că se bucură pentru noi că suntem bine și mergem mai departe.

          Cred în Dumnezeu și știu acum că oricât ar fi de greu, prin orice moment dificil am trece, El nu ne lasă niciodată singuri. Depinde doar de noi să ieșim din casă și să deschidem larg ochii: întotdeauna vom găsi pe Cineva cu suflet extraordinar, dispus să ne întindă o mână care să ne ridice.

                     

 

Despre viata

 

Mai 2015, C.S. (30 ani, sex F)

 

        Mi-am dat seama ca pana nu invat sa ii respect pe altii, nu pot sa ma respect nici pe mine.

 

        Am avut mereu tendinta sa impart oamenii in doua tabere: prieteni sau dusmani, Mi-era foarte usor sa trec o persoana de la buni la rai si niciodata invers. Mereu eram intr-o lupta imaginara cu ”dusmanii” care nici macar nu stiu daca imi erau dusmani sau daca ei au avut vreo problema cu mine. Totul era imaginar, iar sufletul meu era mereu macinat de desconsiderare, dispret.

       La fel simteam si despre mine.

 

       Pentru a putea sa imi recastig respectul fata de mine trebuia ca mai intai sa invat sa ii respect pe cei din jurul meu.

       Am o oportunitate imensa in acest moment. Incep totul de la 0. Ma voi muta intr-un loc nou de munca, cu oameni noi. Trebuie sa invat sa tin echilibru: nici sa ma urc in capul oamenilor sau sa ma atasez prea mult de ei, nici sa fiu prea timorata, speriata sau respingatoare. In definitiv la munca mergi sa muncesti, nu sa iti faci prieteni si confidente. Bineinteles ca mi-as dori ca atmosfera sa fie destinsa si fara tensiuni.

      Acum am inceput deja sa socializez. Nu mai fug de oamenii pe care ii cunosc. Abordez intalnirile cu calm. Nu iau personal glumele. Nu imi mai plang de mila. Nu mai raspund provocarilor atunci cand ma confrunt cu ele. Sunt mai energica si am inceput sa fac mai multe lucruri de care fugeam pana acum.

 

                     

 

Povestea mea

 

Septembrie 2015, L.F. (21 ani, sex F)

 

         Totul a inceput inainte de bacalaureat: am facut o criza de colecist. Dupa aceasta, am continuat sa am deseori dureri de burta, stari de rau, Am ajuns sa mananc doar la regim (ajunsesem sa imi fie frica sa mai mananc), am devenit foarte nervoasa, agitata, stresata. Am ajuns ”izolata” din cauza durerilor care imi apareau in fiecare zi si de care nu mai puteam scapa: nu puteam merge niciunde de teama ca voi avea dureri sau stari de rau, mancam foarte putin de frica ca imi va fi rau; am ajuns sa ma speriu de cat am slabit. Am urmat un tratament sever, am umblat foarte mult la medici, dar fara nici un rost deoarece nimeni nu imi gasea nimic fizic. A urmat o perioada in care starile mele de rau s-au diminuat, dar apoi au revenit din nou si tot asa in continuare. Am ajuns sa cred ca toata viata va trebui sa traiesc asa. In cele din urma medicii mi-au spus ca nu am nimic fizic si ca totul e pe fond psihic.

          Acum, la un 1 an si jumatate dupa aceste evenimente, pot sa zic ca ma simt mult mai bine. Greata a disparut complet, ceea ce a fost primul pas urias pentru mine, am inceput sa mananc tot mai normal, am depasit frica de a manca, nu mai am senzatie de rau, nu mai imi fac analize repetate, nu mai sunt ingrijorata, nervoasa. Am foarte rar dureri de burta (o criza reala de colectist din cand in cand, atunci cand mananc ceva mai greu) mai ales daca sunt intr-o perioada dificila sau nervoasa in diferite situatii, dar sunt mult mai mici si incerc sa le diminuez cat de mult pot.

          Am invatat astfel sa privesc lucrurile diferit. Am invatat sa fac deosebirea intre o criza adevarata de colecist si una exagerata de mine. Stiu acum ca am usoare probleme cu colecistul (e mai sensibil) si ca din aceasta cauza uneori voi avea crize de colecist, dar nu trebuie sa las acest lucru sa ma panicheze si nici sa imi conduca viata. Trebuie sa accept ca sensbilibtatea colecistului meu nu trece, dar pot sa nu mai fac atata caz din acest lucru. Orice criza de colecist tine cateva zile si apoi trece. Am inteles ca asta e specific meu: reactia mea la stres este in plan digestiv; trebuie sa accept acest lucru si sa nu mai fac atata caz din aceasta cauza.

         Exagerarea care ma caracteriza atat de mult incepe sa dispara. Cred ca asta era o problema impotanta in toate starile pe care le aveam. Stresul joaca un rol important in aceste stari. Am invatat ca trebuie sa imi controlez gandurile. Exagerarea imi face rau, nu trebuie sa fac dintr-un lucru mic unul mare, trebuie sa gandesc sanatos si sa nu imi fac in capul meu un scenariu care poate fi o exagerare considerabila. Acum incerc de multe ori sa ma linistesc, incerc sa discut problema cu cineva (aleg persoana potrivita care ma intelege si imi da sfaturi bune) si sa rezolv situatia in care ma aflu in acel moment, fara sa ma panichez. Este greu uneori sa mentin un echilibru, sa nu exagerez, sa nu ma gandesc ca ma va durea burta, dar am invatat treptat cum sa fac in astfel de situatii si chiar ma stradui. Trebuie doar sa perseverez toata viata in a aplica ceea ce am invatat si m-a ajutat.

        Pot sa zic ca viata mea a revenit la normal: imi fac toate activitatile si ma bucur de viata si sanatatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

 

Pentru cineva dintre dumneavoastra

 

Decembrie 2015, G.A. (37 ani, sex F) 

 

       Incep sa scriu aceste randuri in speranta ca vor fi de folos unor persoane care trec prin ceea ce am trecut si eu. In acea perioada as fi vrut sa gasesc pe oricine sa imi spuna ce sa fac si de ce mi se intampla toate astea. Poate ca am si avut in jurul meu astfel de persoane doar ca … cine le credea, cine le asculta?! Eu le stiam pe ale mele!

      Acum, pe scurt, sa va povestesc despre ce e vorba. In urma cu doi ani, 2013, intr-o zi, ca toate celelalte, am inceput sa am senzatia ca nu mai am aer, ca nu pot respira, inima imi batea cu viteza luminii, ameteam, am crezut ca mor. Eram convinsa ca mi se intampla ceva foarte grav. Eram convinsa ca sunt foarte bolnava si de aceea am inceput sa merg la medici, la urgente, am chemat salvarea de cateva ori, am ajuns sa fiu si internata in spital, toata lumea imi spunea ca nu am nimic. Pana la urma mi s-a spus era un ATAC DE PANICA. Nici nu auzisem de asta pana atunci sau cel putin nu bagasem in seama.

      Povestea aceasta a inceput de fapt in 2008 cand am devenit o persoana anxioasa si ipohondra, asta dupa un necaz mai mare (nu probleme medicale). Situatia mea se agrava de la un an la altul: aveam tot felul de simtome. La fiecare durere sau simptom ca ceva nu e in regula mergeam la medici (consideram ca e normal sa mergi la medici daca ai o problema de sanatate). Toata aceasta stare de tensiune, acumulata in acesti ani, m-au adus in 2013 in punctul in care am cedat si am facut acest atac de panica. Am inteles asta acum.

      Dragilor, cei care cititi aceste randuri, cei care treceti prin stari de genul asta sau cei care cunoasteti persoane in aceeasi situatie, incurajati persoana sa caute un ajutor specializat pentru astfel de probleme. Lumea in care traim este plina de stres, de agitatie, este o fuga nebuna dupa cate ceva de fiecare data. Nu incercati sa ascundeti problema sub pres… pana la urma explodeaza si e mult mai nasol atunci!

     Am constientizat faptul ca totusi ceva anormal se intampla cu mine. Sunt o persoana cu familie, copii, cariera si doream cu disperare sa imi revin. Imi era deja frica ca voi indeparta pe toata lumea din jurul meu din cauza starilor mele. Pentru ca starile de rau continuau si nu mai stiam cum sa le controlez, am cautat si am ales sa solicit un ajutor specializat. Imi amintesc si acum prima conversatie: am zis ca e foarte urgent, ca pe mine trebuie sa ma programeze in acea zi, ACUM daca se poate, ca eu nu mai pot sa stau asa, nu mai rezist ... intelegeti disperarea?

     Am inceput terapia. Primele sedinte am tot plans, dar incet incet simteam ca imi revin si stiti de ce? am inteles in sfarsit ce se intampla cu mine si ca trebuie sa invat pas cu pas sa rezolv aceste stari. Nu e usor, uneori e chiar greu, dar nu e imposibil!

     De atunci nu am mai facut atacuri de panica. Am urmat tratament 6 luni inainte de a incepe terapia, iar dupa doua luni de terapie am putut sa renunt la medicamente. Am inteles multe lucruri acum. Acum daca imi este frica de ceva, stiu cum sa privesc situatia si sa ma controlez; daca imi apare vreo reactie fizica stiu ce am si de la ce, stiu sa rezolv aceste situatii. Am inteles ca de mine depinde cum imi directionez viata. Am inteles ca de fapt ceea ce ma sperie sunt lucrurile pe care nu le pot controla, dar trebuie sa iau viata asa cum e ea si daca e sa se intample ceva, voi vedea atunci ce voi face. Am mai inteles ca sunt o fiinta vie, ca sunt un om si e normal sa ma mai si doara cate ceva din cand in cand, dar asta nu inseamna ca am ceva grav.

     Unul din lucrurile cele mai importante care le-am inteles eu este ca starea pe care trebuie sa o adoptam este starea SANATOASA, cea de mijloc, un echilibru intre un pesimism si un optimism exagerat. Minuni nu se intampla intr-o zi sau doua, dar cu rabdare o sa invatati care e calea sanatoasa, o sa invatati ca aveti pentru ce sa mergeti inainte si o sa invatati ca orice necaz ar fi, exista o cale de a-l depasi!

     De atunci s-au mai intamplat multe in viata mea, lucruri la care nu m-as fi asteptat niciodata in viata asta, dar acum am siguranta ca daca pierd controlul  la un moment dat (suntem oameni), am posibilitatea sa ma redresez si sa gasesc calea de a iesi din situatie.

     E prima data cand fac publica povestea mea, asta pentru ca vreau sa arat ca oricat de intunecata ti se pare viata ta, exista o lumina undeva, doar trebuie sa o cauti si sa nu te lasi batut. Doamne ajuta!

 

 

Un om mic mare

 

Februarie 2016 , C.F. (12 ani, sex M)

 

     Problema mea a inceput in septembrie 2014.  Am inceput sa am arsuri la stomac foarte des si ma speriam foarte repede daca mi se facea rau. Si toate acestea din cauza stresului pe care l-am acumulat. Aveam si niste fobii, de pilda: frica de fulgere, frica de paianjeni, frica de a fi lasat singur acasa, frica de a merge pe strada singur si foarte multe altele.

     In fiecare zi gandindu-ma mereu la boala mea, am inceput sa ma inchid in mine, pierdeam zile fara sa zambesc macar o data, nu am putut sa comunic mult timp cu persoanele din jurul meu, am uitat cum e sa te simti bine si sa profiti de copilarie. Printre altele, eram si foarte timid.

     Umblam foarte des cu bunica si cu tata pe la diferiti medici. Luam foarte multe medicamente, am facut o data si o endoscopie cu anestezie locala. Am inceput sa mananc la regim si am slabit in timp scurt 12 kg. Am inceput sa ma interesez eu singur cautand pe net tot felul de lucruri despre ce as putea face. Am ajuns sa cunosc multe informatii medicale despre starea mea. Dar nu cred ca mi-a fost de folos sa fac asta, ci mai mult m-a incurcat. Credeam ca toate acestea ma vor ajuta: medicamentele, consultatiile pe la medici, regimul stric, dar nu m-au ajutat, ci mi-au inrautatit si mai mult psihicul. Medicii mi-au zis pana la urma ca nu am nimic fizic.

     Ma gandeam zilnic si imi spuneam sa mananc la ore fixe, am ajuns sa fiu obsedat de orele la care mancam, de cantitatea pe care o mancam, ce mancam la micul dejun, pranz si cina. Am ajuns sa mananc foarte incet, imi lua 1 ora sa mananc micul dejun si 1 ora jumatate sa mananc un singur fel de mancare la pranz. Din cauza ca imi era frica sa mananc am crezut ca daca mananc incet nu imi va fi rau. Mancam foarte putin pe zi si mereu ma gandeam ca m-am balonat, ce plin sunt si nu mai mancam nici o mancare. Am refuzat sa mananc multe mancaruri bune. Dulciuri nu am mai mancat deloc, nici fructe si mereu ma gandeam ca mai bine nu vreau sa mananc ca poate mi se va face rau de la ele. Dar asta era doar in capul meu, doar in mintea mea.

     Acum am invatat multe lucuri bune, de ex: sa nu ma mai gandesc atat la boala, sa nu mai dezvolt ganduri nesanatoase deoarece asa nu ma voi mai vindeca niciodata, sa mananc toate felurile de mancare pe care le gateste mama, sa mananc dulciuri si fructe pentru ca toate acestea sunt sanatoase corpului. Am invatat treptat sa mananc normal, tot ce mananca un om sanatos. Am invatat sa nu ascult certurile de acasa deoarece nu imi aduc nici un beneficiu, sa nu le pun la suflet, oricum eu nu le pot rezolva. Am inceput sa fac un sport prin care sa imi dezvolt sanatatea fizica.  Am invatat sa nu ma mai duc pe drum cu capul in jos ci sa privesc lumea din jurul meu asa cum e ea si sa comunic cu cei din jurul meu. Am inceput sa ma deschid in fata oamenilor din jurul meu, sa-mi fac prieteni, am inceput sa mananc feluri de mancare pe care nu le-am gustat pana acum, am lasat deoparte medicamentele si nu ma mai duc la nici un fel de doctor. M-am ingrasat inapoi, am ajuns asa cum am fost inainte.

     Ma simt plin de viata, foarte multumit, dar cel mai important lucru este ca nu ma mai gandesc la lucrurile nesanoatase la care ma gandeam pana acum. Am inceput sa am mai mult curaj si mai multa  incredere in mine.

     Oameni buni, eu zic sa lasati la o parte gandurile nesanatoase care va distrug, sa lasati stresul la o parte  fiindca nu aduce nimic bun. Ganditi-va mereu bine, fiti realisti si adunati-va mereu ganduri sanatoase, folositoare! Asa sa va ajute Dumnezeu!

 

Eu si lumea din jurul meu

 

Aprilie 2015, V.S. (17 ani, sex F)

 

       Inainte sa incep terapia aveam multe intrebari la care nu gaseam raspunsul si nu intelegeam aproape nimic din ceea ce se intampla in viata mea. Am inceput sa mananc pe baza de stress. M-am ingrasat 10 kg intr-un an. Evitam sa ies in locuri publice. Ieseam doar daca trebuia neaparat. Citeam foarte mult si nu mai aveam un echilibru intre activitatile pe care le faceam.

      Nu mai vroiam nici sa invat sau sa fac ceva ce la prima vedere parea neplacut sau necesita efort. Nu mai vroiam sa merg la scoala, nu vedeam sensul. Nu mai contribuiam cu nimic la treburile din casa decat daca ma forta mama. Stateam mult timp in camera mea si in cea mai mare parte a timpului citeam, dar nu citeam lucruri neaparat bune. Nu mai ieseam cu prieteni si nu mai faceam  multe  activitati pe care pana atunci le faceam cu placere. Am ajuns in punctul in care nu mai vroiam sa traiesc, desi stiu acum ca asta nu e decizia mea.

     Ca sa nu ma simt incoltita de ceilalti plecam privirea de cele mai multe ori. Cand mergeam pe strada plecam capul in pamant ca sa evit contactul cu ceilalti. De fiecare data cand puteam,  ma prefaceam ca mi-e somn ca sa scap. Au inceput sa apara des temeri legate de privirea mea, dar temerile erau nejustificate. Ma gandeam foarte mult ca atunci cand voi fi in preajma altora ma voi comporta ciudat, voi face ceva gresit si oamenii se vor uita la mine. Uneori chiar credeam ca asa se intampla si ca oamenii vorbesc despre mine. Gandurile acestea ma urmarea foarte mult si nu mai reuseam sa ma linistesc.

      Imi dau seama acum ca am interpretat gresit multe lucruri.

 

      Astfel ca, am inceput incetul cu incetul  sa imi echilibrez viata. Am inceput  sa nu mai citesc asa mult si nu orice. Am inceput sa reiau activitatile care mai demult imi placeau: sa ies, sa ies cu prietenii, sa fac miscare, sa studies pentru scoala. Am inceput chiar si sa fac unele lucruri prin casa chiar si atunci cand nu ma ruga mama.

     Cat despre ganduri, am invatat sa mi le ”dresez”, adica sa le schimb, sa le reformulez. Iar acum reusesc sa le tin sub control, sa imi dau seama daca un gand e sanatos sau nu, daca imi face bine sau nu.

      In privinta oamenilor am inteles, dupa catva timp, ca ceilalti au dreptul sa creada ce vor, dar de cele mai multe ori ei nu au timp sa se gandeasca la mine. Iar acum nu ma mai agit si nici nu ma mai ingrijorez despre ce ar putea spune ceilalti.  Trebuie sa ma concentrez la ce am de facut, deoarece nu sunt aici ca sa multumesc pe oricine din jurul meu.

 

Am mers mai departe...

Mai 2015, F.S. (54 ani, sex f)

       Am 54 ani. In urma cu 7 ani am  trecut  printr-un divort. Intr-o zi sotul meu m-a anuntat ca a decis sa isi traiasca viata alaturi de o alta persoana. De atunci pana acum am trait o serie lunga de stari de depresie si anxietate. Pur si simplu nu am putut sa inteleg ce s-a intamplat si de ce s-au intamplat asa lucrurile. Cand stau si ma gandesc la anii ce au trecut si prin cate am trecut, realizez acum suferinta mea, depresia in care am cazut. Am ”cazut” la pamant si nu am mai avut puterea necesara de a ma mai ridica.

Acum dupa ce am trecut si am iesit din aceasta experienta, uite ce as recomanda eu oricui trece printr-o experienta de acest fel.

  • Fa-ti ordine in ganduri.  Arunca ce nu mai poate fi schimbat, si nu ma refer la lucruri, ci la cele adunate in suflet. Un lucru pe care l-ai rezolvat, e bine sa nu te mai tot impiedici in el.

  • Incearca sa inveti ceva din greselile acestea.

  • Daca ai o nelamurire cu cineva discuta cu acea persoana, spune-i ce ai pe suflet, dar incearca sa nu te enervezi (prea tare); e bine sa ai grija la ceea ce rostesti.  Nu te inchide in tine ci discuta ce te deranjeaza.

  • Gandeste-te ca merita sa analizezi lucrurile importante care se ivesc in viata de zi cu zi, sa le tratezi cu multa intelepciune si sa urmezi calea cea buna.

  • Nu ”fugi” dupa toate problemele posibile care zboara in jur, ci lasa-le sa treaca asemenea unor mingi pe langa tine, ferindu-te mai degraba de ele decat incercand sa le prinzi si sa le aduni pe toate. Daca lasam lucrurile sa treaca pe langa noi, fara a ne agita, vom constata ca e mult mai usor.

  • Fa mai multe pentru sufletul tau. E bine sa daruiesti dar trebuie sa nu uiti sa daruiesti si sufletului tau (am invatat eu).

  • Inveta sa apreciezi chiar si lucrurile marunte pe care le faci. Nu cauta doar lucrurile mari pe care, de multe ori, nu le putem face singuri si care ne vor da multe batai de cap.

  • Gandeste-te la ce se intampla bun in viata ta, nu la ceea ce e rau si trecator; nu merita sa iti incarci sufletul cu ganduri nepotrivite despre tot felul de lucruri, pentru ca oricum aceste lucruri nu le vei putea schimba; iar insistand sa schimbam ceea ce nu tine de noi, nu ne facem decat mai mult rau.

  • Gandeste-te si bucura-te de fiecare zi din viata ta pentru ca sunt multe lucruri marunte si frumoase care pot fi apreciate, daca vrei...

 

Acum, dupa 7 ani am realizat ca nimic din ceea ce imi face rau nu trebuie sa las sa ma doboare.  Nu stiu ce imi va mai rezerva viitorul, dar stiu ca nu ma voi mai lasa doborata, nu voi mai aduna in sufletul meu atata durere si suferinta. Nu ma voi mai lasa prada durerii si suferintei. Voi fi mult mai ferma si nu voi mai pune la suflet ceea ce imi face rau.

Pot sa spun ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-am recapatat viata si puterea de a trai viata. Multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu pentru puterea pe care mi-o da si pentru lucrurile frumoase, marunte pe care mi le lasa in fiecare zi sa ma bucur de ele.

 
 

Viata mea nu este cu nimic mai speciala decat a altor oameni...

Martie 2016, S.T. (50  ani, sex F)

     Viata mea nu este cu nimic mai speciala decat a altor oameni.

     Am avut parte de multa suferinta. A inceput cu pierderea mamei pe cand aveam doar 12 ani si a continuat pana in zilele noastre. Am avut parte de lipsuri, dezamagiri, pierderea  surorii mele dragi (care s-a straduit sa tina locul mamei), neintelegeri cu sotul, soacra, cumnata, munca la tara, serviciu, scoala, copii de crescut, nopti nedormite … etc.

     Apoi, omul care trebuia sa-mi fie alaturi la bine si la rau, acela  a fost prigonitorul meu.  Cand mi-a fost mai greu in viata atunci m-a lasat balta.  Jignita, umilita, agresata psihic, toate le-am indurat. Am plans mult uneori cand nimeni nu m-a vazut, dar am mers mai departe pe principiul ca  “ce nu te omoara te face mai puternic”.

     Am crezut mereu ca Dumnezeu, in intelepciunea Lui, are mereu un echilibru. Asa a fost si in cazul meu. Am avut parte si inca mai am, de doi copii extraordinari. Ei au fost motivatia mea de a ramane optimista si de a merge mai departe. Nu m-au dezamagit niciodata si mi-au fost alaturi in momentele in care credeam ca viata este … potrivnica mea.

 

      Am vazut de-a lungul anilor ca greseala pe care o facem majoritatea dintre noi este ca asteptam ca cineva sa ne faca fericiti. Nu cred ca vine cineva pe lumea aceasta cu o asemenea misiune … cred ca e datoria noastra a fiecaruia sa schimbam lucrurile care ne provoaca suferinta. Ne-am obisnuit sa dam vina pe cei din jur pentru neimplinirile noastre, pentru esecuri, suferinta, nefericire … rar ne asumam vreo  responsabilitate sau facem ceva ca sa schimbam aceasta stare.

     “Daca vrei ceva cu adevarat, vei gasi o solutie, daca nu…. vei gasi o scuza”.  Stiu asta din experienta proprie.  Raul vine singur, pentru bine trebuie sa muncesti. Poate este mai usor sa fim victime, mai comod. Lupta inseamna implicare, cu toate fortele. Ar trebui sa ne detasam de propriile probleme si sa privim, in mod lucid, ce se intampla de fapt cu noi: incercand sa-i schimbam pe cei din jurul nostru, nu numai ca nu vom reusi, dar vom pierde timp si energie inutil. Pe cand, incercand sa ne schimbam pe noi vom fi mult mai castigati.

    Eu ma straduiesc acum din rasputeri sa inlocuiesc acea parte din mine, sufocata, ranita, umilita, batjocorita (uneori peste masura) si sa aduc la lumina acea parte care ar trebui sa fie linistita, calma, blanda, impacata cu ea insasi, cu cei din jur si cu Dumnezeu … pe care nu de putine ori l-am invinuit ... (sper sa ma ierte).

     Schimband paradigma incerc sa privesc lucrurile dintr-un alt unghi … sa vedem ce iese! Nu-mi place sa dau sfaturi, dar din umila mea viata va pot spune atat:

  • Nu ura niciodata pe nimeni, indiferent ce ti-a facut. Cea mai  buna razbunare este... iertarea

  • Ajuta-l pe cel care iti cere, nu cand poti tu, ci cand are el nevoie

  • Avem obiceiul sa retinem mai mult  lucrurile urate din trecut … nu privi inapoi!

  • Mergi la Biserica si roaga-te, incerca si vezi ...

  • Nu porni  niciodata o batalie fara sa te gandesti bine ... s-ar putea sa pierzi ...

  • O problema este atat de mare cat vrei tu sa o faci ... tu decizi

  • Nu imita pe nimeni; suntem unici, in asta sta frumusetea

  • Alege sa ai principii, ghideaza-te dupa ele si nu fa rabat

  • Spune mereu Adevarul, astfel nu va trebui sa retii nimic

  • Sa nu treaca nici o zi fara sa razi … chiar daca ar fi sa razi de tine … razi!

  • Viata merge inainte si chiar daca nu este mereu “un plai cu flori” merita traita si pretuita. Este un Dar de la Dumnezeu si avem responsabilitatea  ei.

Complexul meu de inferioritate

Aprilie 2016, S.R. (25 ani, sex M)

 

M-am gândit la complexul de inferioritate. Cred ca stiu de la ce mi se trage.

Imi dau seama acum ca mai tot timpul m-am gandit ca am un potential neimplinit. Am avut tot timpul impresia ca as putea, ca as fi în stare sa fac mult mai mult decat am facut pana acum. Si cred ca aceasta impresie imi alimenteaza de fapt complexul de inferioritate.

 

Dar aici mai vine înca o intrebare: chiar am potentialul acesta ”neimplinit”? Sau e o exagerare?

Am mai citit undeva ca e o problema cu oamenii din generația mea. Li se spune constant de cand sunt mici, ca sunt speciali, ca sunt cei mai buni

etc... Oare asta sa fie si problema mea? Sunt deprimat pentru ca nu mi-am implinit nu stiu ce fel de potential special (poate un potential imaginar) care mi-a fost bagat in cap inca de mic? Oare chiar am potentialul acela special? Nu cumva fug inutil dupa el?

Cred ca este putin din ambele. Poate ca ar trebui sa ma obisnuiesc cu ideea ca sunt asa cum sunt, DAR sa ma pun sa fac ceva, nu doar sa astept revelatia potentialului la care visez (timp in care nu fac nimic, decat ... astept). In definitiv, doar facand ceva acum voi putea realiza ceva la un moment dat.

Deci, sa incep prin a-mi implini potentialul meu asa cum e el, cel pe care chiar il am chiar acum.

 

Adevarul (unul dintre ele) despre mine si cei din jurul meu

Iunie 2016, S.R. (25 ani, sex M)

 

Am avut o ”revelatie”. M-am vazut pe mine insumi cum ma comport cu alti oameni. M-am vazut umbland pe hol la birou sau facand cunostinta cu oameni noi: ma uit la altii de parca tocmai m-ar fi injurat de mama.

Ma tot plang ca sunt singur, dar mi-am dat seama ca eu insumi sunt o scarba cu oamenii din jurul meu.

Nici macar nu stiu daca am motive  pentru comportamentul asta al meu. Ma cred mai destept decat aproape toate persoanele pe care le cunosc. Dar de ce presupun ca sunt mai destept  chiar si decat persoanele pe care tocmai le-am cunoscut?  nici macar nu ii cunosc bine ...  Nici macar nu le dau o sansa.

Si chiar daca as fi mai destept, nici macar nu stiu ce este „inteligenta” asta pe care o caut in oameni. Nu este ceva tangibil ...  si, categoric, nu este singurul lucru care conteaza.

Mi-am schimbat comportamentul aproape complet a doua zi dupa aceasta revelatie.  Am inceput sa nu mai judec oamenii cu care ma intalnesc. Am inceput sa le acord o sansa.  Nu mi-am inchipuit ca as putea sa ma simt mult mai bine atunci cand sunt mai deschis cu cei din jur, decat atunci cand sunt retinut si critic.

 

Un moment de sinceritate

Iulie 2016, S.R. (25 ani, sex M)

 

Mult timp m-am plans ca degeaba imi fac prieteni, pentru ca mie imi trebuie un anumit tip de oameni cu care sa conversez.

     Acum imi dau seama ca, pe langa faptul ca ma plang cam mult, problema e ca nici nu am cum sa-mi fac prieteni cu mentalitatea asta. Cu o astfel de gandire de fapt nu imi caut prieteni, ci astept si vreau de la oamenii din jurul meu ceva anume. Pe langa asta,  ma si cred indreptatit sa primesc lucrul respectiv. Eu caut sa scot un beneficiu de la oamenii din jurul meu. Dar ar trebui de fapt sa fiu mai deschis, mai disponibil in a stabili o conexiune reala cu ei.

     Mai intra in discutie si faptul ca ma cred mai destept decat majoritatea oamenilor. Ma tot plang ca nu ma inteleg cu majoritatea oamenilor sau ca nu pot comunica cu ei. Dar daca sunt chiar asa de deștept pe cum ma cred, de ce nu gasesc eu o modalitate de a ma face inteles? 

     E doar o rigiditate stupida din partea mea: am impresia ca restul oamenilor imi datoreaza sa se ridice la standardele mele, pe care nici eu nu le cunosc. Iar daca persoanele respective nu reușesc, le desconsider complet, fara ca eu sa depun un efort in a stabili o conexiune cu ele.

      Mai pe scurt, ma comport ca un adolescent idiot: sunt mai deștept decat toata lumea si toti imi datoreaza ceva, fara ca eu sa depun vreun efort in a obtine ce vreau.

       

       Cred ca ar trebui sa schimb ceva la mine.

 

A fost odata ca niciodata

Septembrie  2016, L.S. (29 ani, sex F)

     Am ales acest titlu de basm pentru a sublinia faptul ca in orice poveste oricat de frumoasa ar fi ea, nu lipseste nici balaurul cu sapte capete nici spanul, important este ca, in final, cu ajutorul prietenilor buni si al intelepciunii dobandite in urma unui amplu proces initiatic, tot binele invinge. Incep prin a va spune ca depresia, anxietatea sau atacurile de panica pe care le-asi numi metaforic balaurul cu sapte capete nu-si pot face cuib decat intr-un suflet sensibil si nobil dar si intr-o minte instruita. Pentru mine toate acestea au fost un rau necesar, fiindca mi-au dat semnalul ca ceva trebuia schimbat: atitudinea mea fata de viata si de oameni, tendinta de a exagera, de a critica, de a fi mereu nemultumita, negativista, de a trai in trecut, incapacitatea de a admira lucrurile simple si frumoase din jurul meu, in plus mi-am reconstruit legatura cu divinitatea, am invatat sa ma ascult si sa ma respect mai mult.  

     Voi relata cum a inceput totul fara a insista prea mult asupra acelor momente mai putin placute din viata mea fiindca acum am inteles ca nu ele m-au adus in punctul critic ci doar felul meu de privi lucrurile……aveam nevoie de un tap ispasitor care sa-mi permita sa raman in postura de victima, o postura foarte confortabila de altfel, chiar daca nu vrem sa recunoastem. Iesirea din aceasta zona de confort implica efort, vointa si perseverenta, de aceea ne este atat de greu sa scapam de ea. Eu am ales sa-i dau denumirea conotativa de nisipuri miscatoare. ……Totul a inceput in urma cu aproximativ 6 ani, parintii mei se confruntau demult cu probleme financiare, am ajuns in punctul de a ne pierde tot ce aveam, eu eram mereu bolnavicioasa, nu-mi gasea nimeni leac, intre timp se imbolnavise si tatal meu si colac peste pupaza nici atmosfera din casa nu era una de dorit. De mica am fost afectata de certurile dintre parintii mei, de faptul ca tatal meu era un parinte extrem de exigent chiar daca el ca om era un dezastru. Eu, la inceput, incercam sa fiu copilul perfect, de nota zece, singurul meu refugiu fiind scoala, respectiv studiul. Astfel, incet am devenit o persoana perfectionista, mereu cu capul in carte, nu puteam sa ma bucur de nimic din plin, fiindca stiam ca ma voi intoarce acasa unde nu era tocmai liniste si bine. Si asa au trecut anii fara ca eu sa-mi fi trait frumos  copilaria sau adolescenta. Am crescut cu frica din cauza caracterului impulsiv al tatalui dar si din cauza vietii instabile pe care o aveam. Toate acestea isi pusesera amprenta asupra sufletului meu dar noianul de intamplari care au succedat lor m-au aruncat drept in fundul prapastiei. Au fost multe, dar nu le voi aminti aici fiindca au trecut iar repetarea lor implica si readucerea lor in prezent. Cert este ca toate acestea mi-au croit drumul inspre ceea ce poarta numele de sindrom anxios-depresiv. Multa vreme mi s-a parut cel mai groaznic lucru care i se poate intampla unui om, un conglomerat de stari emotionale si fizice pe care nu-l doresc nimanui: aveam o gramada de frici, evitam oamenii, imi era greu sa merg la servici, abia asteptam seara sa adorm ca sa nu mai simt doar ca noaptea veneau atacurile de panica, multa vreme aveam intepaturi in piept si o stare permanenta de epuizare, toate acestea insotite de incapacitatea de ma putea bucura de ceva, totul mi se parea inutil si sumbru. Si pentru toate acestea imi invinovateam tatal adica spanul, daca vrem sa revenim la ideea de basm .

     Acum toate aceste lucruri nu mai sunt importante pentru mine, mult mai semnificativ este ceea ce am invatat de aici si faptul ca am ceva de transmis si altora care se confrunta cu aceleasi probleme.

 

Ce am inteles eu din toata aceasta experienta cu anxietatea si mai ales in urma terapiei:

  • Cereti ajutor, apelati la ajutorul unui specialist cat mai repede, nu permiteti problemelor sa prinda radacini in mintea si sufletul vostru, eu am asteptat un an pana am decis sa cer ajutor sperand ca imi voi reveni, dar situatia s-a inrautatit, starea in care ajunsesem devenise un stil de viata. Nu va fie teama sau rusine sa acceptati ca aveti o problema, acesta este primul pas spre vindecare.

  • Terapia are rezultate in functie de cat de constiincios aplicati ceea ce vi se recomanda, eu insami am avut revelatia ca PROGRESUL DERIVA DIN PRACTICA, cu cat veti practica mai mult strategiile propuse cu atat mai repede veti avea rezultatele dorite. Sa nu va asteptati sa mergeti la terapeut ca la magician, terapia inseamna implicare din partea voastra, ea necesita timp pentru ca tot ceea ce este durabil nu se poate cladi in doar doua sedinte de terapie.

  • Pe parcursul terapiei am avut perioade in care m-am simtit mai bine dupa care urmau perioade mai dificile, fiindca vindecarea nu este una lineara, lupta cu gandurile si emotiile negative este mai grea uneori, mereu am spus ca daca pe aceasta o castig pot invinge orice. Important este sa nu renuntati fiindca pe masura efortului vine si rasplata. Recent am dat peste un citat care suna cam asa: Invingatorii nu renunta niciodata, iar cei ce renunta nu ajung invingatori, iar un altul la fel de inspirat spunea ca: Ceea ce nu ai putut face ieri nu trebuie sa ramana imposibil de facut astazi ori poate maine. Asa ca nu va pierdeti increderea.

  • Nu va izolati si nu evitati oamenii, cu cat interactionati mai mult si lasati lucrurile sa decurga normal, cu atat sporeste si increderea.

  • Nu fugiti de ganduri dar nici nu le dati putere.

  • Am realizat faptul ca suntem controlati de obiceiuri, modul negativ de a privi viata nu este decat un obicei format chiar de catre noi, NOI suntem cei care ne cream obiceiurile, daca ele nu ne ajuta in progresul nostru, atunci ele trebuie schimbate.

  • Foarte importanta este si legatura noastra cu divinitatea, din punct de vedere religios toate aceste frici provin din lipsa de credinta, daca am avea mai multa incredere in Dumnezeu, nu ne-ar fi frica fiindca El este tot timpul langa noi, ramane ca noi sa ne deschidem ochii pentru a putea vedea asta. In plus, toata aceasta experienta m-a invatat ca OPUSUL FRICII E IUBIREA, am ajuns cu totii in  acest impas pentru ca prea mult ne-am concentrat pe propriile griji si am incetat sa mai observam frumusetea vietii, sa ne bucuram de lucruri marunte si sa realizam ca, de fapt, problemele noastre sunt infinit de neinsemnate fata de cele ale multor alte persoane.         

 

Tineti minte: Nu lasati balaurii sa prinda radacini, schimband atitudinea va puteti schimba viata!

           

...si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea

 

Armonia zilelelor bune dispare cateodata, dar revine!

Decembrie 2016, M.S. (47 ani, sex F)

    Initial, nu am vrut sa scriu prea repede acest "feed-back" despre experienta mea. Sincer, am vrut sa mai treaca putin timp, ca sa fiu si eu convinsa ca ceea ce am realizat chiar functioneaza si dureaza in timp. Asa a fost, multumesc la Dumnezeu pentru asta!

Pot sa spun acum ca am ramas cu cateva convingeri care ma ajuta in momentele de "debusolare".

 

     Primul ar fi faptul ca toate trec! Situatiile neplacute trec. Problemele vin, apar si dispar. Unele dureaza mai mult, altele mai putin. Unele au o intensitate mai mare, altele mai mica. Unele se rezolva mai greu, altele se rezolva mai usor. Dar trec.

Unele senzatii, cum ar fi senzatia de sufocare, senzatia de aer insuficient, senzatii care ma speriau la inceput, au trecut si ele, cu timpul s-au dizolvat.

In trecut aceste senzatii au condus la o gramada de situatii de panicare.  Anul trecut in primavara a aparut unul dintre primele simptome de atacuri de panica: teama de sufocare de neexplicat. Aveam tiroida usor marita, ceea ce a fost intr-adevar o senzatie cam neplacuta, dar de aici pana la a crede ca ma sufoc de la orice mai era totusi... Asa am ajuns vara trecuta la un record negativ la cantar, ceea ce in sine nu ar fi fost o tragedie, dar ajunsesem sa mananc un cubulet de ciocolata in 3 zile si sa beau cateva pahare de apa pe langa acel mic cubulet de ciocolata pentru ca nu care cumva sa ma inec. Dupa catva timp m-am convins ca nici nu am nevoie de ciocolata (inainte era alimentul meu preferat!).

Dupa care, cam la fel s-a intamplat cu toate alimentele... Nu puteam manca un sandvis la serviciu pentru ca imi statea in gat, il impachetam si il aduceam acasa. Dupa cateva zile nici nu mi-am mai pus mancare pentru ca imi parea rau de ea sa o arunc. Nici cafea nu am mai baut dupa un timp pentru ca cica ”agita". Am ajuns sa ma simt lipsita de putere, deci nicicum nu eram bine.

Prima mancare adevarata pe care am mancat-o dupa cateva saptamani (aprox.2-3 saptamani) a fost un bol de mamaliga cu lapte pe care l-am mancat, de fapt, dupa prima sedinta de psihoterapie. Au mai urmat cateva saptamani in care desi incepusem sa mananc, consumam doar portii de vrabie. Nu mai retin exact ordinea evenimentelor, dar stiu ca la un moment dat dupa mai multe discutii la sedintele nostre, am ajuns la concluzia ca toate organele mele sunt la locul lor, toate functioneaza bine, nu e nici o problema cu inghititul meu. Si bebelusii stiu sa inghita deja din primele minute dupa nastere.

 

      Al doilea lucru la fel de benefic pentru mine a fost o viziune noua asupra evenimentelor pe care le traiam. Inainte, de foarte multe ori ma gandeam cu nostalgie la ceva ce s-a petrecut in trecut. Cand mergeam la serviciu dupa concediu ma gandeam la ce faceam saptamana trecuta pe vremea asta, luna trecuta pe vremea asta, acum 5 ani pe vremea asta si de cele mai multe ori ziceam ”Ce bine a fost...” Dar culmea, inainte cu o saptamana, sau o luna, sau 5 ani, nu simteam asa si nici nu ma bucuram de clipa ca atare.

Asa ca anul trecut inainte de a merge in concediu, mi-am zis asa: ”Acum voi merge in concediu, voi avea cateva zile in care voi vizita locuri frumoase, voi petrece timp cu familia, ne vom bucura de fiecare clipa, si asa sa fie. Gata cu vaicarelile de dupa! Acum e momentul sa savurez fiecare clipa.” Asa a fost, chiar daca dracusorul s-a mai amestecat in gandurile mele, si m-a mai speriat de cateva ori cu tot felul de idei ... dar intr-un final am reusit sa ma bucur de concediul meu.

 

     O alta problema aparuta de catva timp si la care nu prea gaseam solutia a fost o problema de comunicare cu sotul. De multe ori aveam impresia ca traiesc cu un alt om decat cu cel de pana acum.  Aveam impresia cateodata ca acum il cunosc cu adevarat si latura pe care o cunosc acum nu ma prea incanta. Totusi, m–am gandit si m-am intrebat cum de nu am avut problema asta pana acum.

Ce s-a intamplat? Suntem casatoriti de aproape 25 de ani si acum ne ”ciocneam” unul de celalalt de multe ori cu "banalitati". Intre timp au aparut si obiceiuri noi, oameni noi, relatii noi, schimbari majore in viata noastra. Ma simteam foarte debusolata de multe ori.

Aveam de cele mai multe ori doua tipuri de reactie. Ori ma suparam in urma unei discutii in contradictoriu si eram bosumflata si nervoasa pe el, ori plangeam pentru ca ma gandeam ca eu nu mai sunt capabila sa-l inteleg, ca nu mai pot fi o sotie buna, sunt doar o povara pe capul lui, cred ca i-ar fi mai bine fara mine ... apoi plangeam si mai tare pentru ca ma gandeam ca eu distrug familia noastra.

Una dintre cele mai utile carti pe care am citit-o in vremea aceea era "Cele 5 limbaje ale iubirii" de Gary Chapman. M-a ajutat enorm si inca mai lucrez la asta.... Ma intristeaza situatiile in care cred ca in sfarsit inteleg de ce face sau zice sotul meu ceva anume, incerc sa-l si ajut, aparent totul e in regula, dar totusi peste cateva zile apare un alt subiect. In momentele acelea imi repet urmatoarele: 

                    * ce am discutat de la inceput: totul trece; armonia zilelor bune dispare cateodata, dar revine

                    * nu exagera! mi s-a spus de cateva ori la sedintele noastre, ca am tendinta de a exagera

                    * al treilea lucru care poate ar trebui sa fie pe primul plan, si totusi de multe ori este ultima speranta: rugaciunea. In situatiile chiar grele                         cand nu gasesc calea de iesire din impas, cer ajutor de la Dumnezeu, sa "preia" problema ca eu nu mai stiu ce sa fac cu ea. Urmeaza                         un moment de usurare pentru mine, si convingerea ca problema va fi rezolvata in cel mai bun mod.

 

”Dulapul” meu sufletesc

Februarie 2017, C.S. (25 ani, sex F)

       Cu totii trecem prin perioade de stres, tristete, durere sau conflicte. Insa atunci cand te afli în aceste stari e greu sa iti dai seama daca vei reusi sa depasesti singur aceste momente sau ai nevoie sa consulti un specialist.
                Ei bine, in aceasta situatie am fost si eu in urma cu 2 ani de zile cand am ajuns la concluzia ca ar fi bine sa incerc si eu cateva sedinte de terapie pentru ca nu mai reuseam sa depasesc singura toate aceste lucruri.  Am fost atat de incarcata sufleteste si psihic incat am ajuns la stari de sufocare, atacuri de panica si altele. Nu mi-a trebuit decat sa fac o cadere de calciu, iar dupa aceasta au urmat toate celelalte. Treptat mi-am dat seama ca de-a lungul timpului ”am reusit” sa imi fac o dezordine sufocanta in „dulapul meu sufletesc”.       

Imi aduc aminte de prima sedinta de terapie in care nu am stiut de unde si cum sa apuc sa povestesc ce mi se intampla (pe langa asta, am plans aproape tot timpul). Vroiam sa stiu de ce mi se intampla toate aceste lucruri.

Usor am luat fiecare „sertar din dulapul sufletului meu” si am inceput sa fac curatenie, incercand sa aflu: ce ma framanta, de ce ma fratmanata, ce gandesc gresit, ce nu fac bine, ce fac bine.. si asa mai departe. Pe scurt am inceput sa imi corectez  modul meu de gandire si modul in care procedez in diverse situatii.

                Primul lucru pe care l-am rezolvat a fost sa pot depasi decesul bunicii mele. Un moment greu pentru mine si sufletul meu. Adesea ma pedepseam pe mine pentru indepartarea mea fata de ea in ultimii ani, pentru ca apoi , cand am decis sa ma apropiu de ea si sa refac legatura cu ea, nu am mai avut ocazia... ea a murit. Astfel ca am ramas cu dorul de ea, cu regretul ca nu am mai vizitat-o atat de mult si mai ales cu sentimentul de vina. Pas cu pas am reusit sa rezolv aceste regrete si sentimente de vina.

                Pe urma au urmat certurile si neintelegerile dintre parintii mei, pe care ii iubesc cel mai mult pe lumea aceasta. Eram de multe ori pusa la mijloc intre ei. Treptat, nu mai imi gaseam locul meu de copil al lor. Dorind sa pastrez atmosfera calda si buna in casa am incercat sa fac orice pentru a evita certurile si scandalurile ce puteau aparea intre ei. Am inceput sa fiu mama ba pentru unul, ba pentru altul. Am ajuns sa fiu trasmitatorul mesajelor mamei pentru tata si chiar mai mult sa ma port de parca eu as fi responsabilul principal al familiei mele. Ce a rezultat din asta?: stres, incarcare, tensiune. Din cauza tensiunii care era intre noi nu am reusit sa mai am o relatie corecta tata-fiica, mama –fiica. Mi-a luat ceva timp sa ma inteleg pe mine, sa inteleg ce vreau de la ei si ce vreau de la mine, sa stabilesc limita si locul meu in relatie cu ei. Mi-am dat seama incet ca nu acesta este rolul meu in aceasta familie. Acum imi asum in continuare raspunderi in familie,  nu ma dau inapoi de la ce am de facut, dar nu mai imi asum rolul de parinte al parintilor mei.

                Usor-greu, usor-greu, am rezolvat in cele din urma si problema aceasta. Astfel ca am ajuns in cele din urma la DESPRE MINE. Cine sunt eu? De ce sunt eu asa? Ce vreau eu de la mine? Ce este bine pentru mine? De ce nu ma inteleg cu lumea din jurulul meu? Ce gresesc eu? Cum sa ma corectez? Si alte intrebari ce erau in mintea mea…

                Nu stiu ce sa zic... dar nu am intalnit o persoana care sa exagereze atat de mult ca si mine...  sa faca atat caz de necaz din nimic...  sa gaseasca atatea scuze si motive pentru a se apara in loc de a-si asuma responsabilitatile (din cauza nesigurantei, fricii, neincrederii ). Mi-am dat seama treptat de toate acestea si apoi pas cu pas le-am corectat. Am inteles faptul ca nu pot sa am pretentii si asteptari mari de la persoanele din viata  mea, daca eu nu pot sa le ofer, la randul meu, mai mult. Am invatat sa am incredere in mine, sa imi asum responabilitati sanatoase, sa reiau legatura cu prieteni mei si chiar sa comunic fara teama cu persoanele din jurul meu. Acestea sunt cateva din schimbarile evidente pe care le-am facut.

Intre timp am reusit si sa imi schimb job-ul  (care nu imi era placut). Acum am job-ul dorit si merg cu placere la el. Relatia cu colegii mei este una buna si profesionala, fara conflicte, ba chiar se leaga si prietenii…  de necrezut!

             A mai ramas relatia mea cu prietenul meu. Aveam impresia ca tot ce face el este gresit! Aveam impresia ca nu ma intelege... ba chiar credeam ca imi face in contra. Aveam pretentii exagerate si de la el. Apoi mi-am dat seama ca de multe ori gura mea vorbea fara rost si fara sa gandeasca. Am inteles ca schimbarea trebuie sa o fac mai intai la mine, nu la el! Altfel nu imi va fi bine nici mie, nici lui. Am inceput sa ma observ si sa ma corectez atunci cand faceam ceva nepotrivit si... (cel mai greu) sa imi tin gura cand vorbeam fara rost. Am inceput sa fac aceste schimbari si evident, acum este mult mai bine.

           Acum, dupa aceasta munca cu bune si grele, consider  ca am reusit sa imi aranjez „dulapul sufletesc”,  prin urmare, acum imi este mult mai clar ce se intampla cu mine, cu viata mea, si am de gand sa o tin tot asa...ba poate chiar si mai bine.

 

Luarea unei decizii

Septembrie 2017, G.P. (23 ani, sex F)

 

      Inca de cand eram mica imi doream sa merg in America. Vedeam aceast lucru ca sansa mea de a-mi ”trai viata”, de a vizita lumea, de a explora si experimenta ceva nou.

     Bineinteles ca, atunci cand aceasta ocazie mi s-a ivit in cale, am simtit ca o mare nesiguranta si instabilitate sunt legate de aceasta provocare.  In acelasi timp ma gandeam ca riscul ar fi distractiv si ca aventura face partea din viata. Am decis sa nu ma gandesc prea mult si am platit taxa pentru plecarea in State. Simteam ca decizia de a pleca era cea corecta si nici nu ma gandeam la alte variante. Urma sa imi caut un job acolo (desi in Romania aveam unul stabil) si simteam ca indiferent de provocarile sau circumstantele pe care la puteam intalni in America, tot m-as fi descurcat eu cumva.

     In Romania lucram de apropape un an la o firma multinationala unde colectivul era extraordinar, iar sefii erau oameni deschisi si intelegatori, care vedeau in mine un potential. Imi spuneau tot timpul ca aveam foarte mari sanse de promovare si, in contextul intentiei mele de a pleca, imi spuneau ca ar fi pacat sa plec. Stiam ca urma sa se deschisa un nou post pentru care mi-ar fi placut sa aplic.

     Am inceput sa am dubii in legatura cu plecarea mea in strainatate. Initial ma gandeam ca deja am decis sa merg, platisem taxa de inscriere si avansul. Dar, treptat, am inceput sa nu mai fiu atat de sigura ca am luat decizia cea buna. Astfel ca, am inceput sa ma gandesc mai serios la viitor: cum ar fi daca plec...?, cum ar fi daca raman...?

     Pentru prima data m-am gandit sa imi analizez bine alternativele. Le-am analizat bine din toate punctele de vedere si am ales sa aleg cea mai buna varianta pentru viata mea pe termen lung. Astfel ca, am lasat la o parte euforia viselor, a visului meu vechi despre plecare mea in State, si am gandit ”la rece”:  cum ar fi daca as pleca? (dar m-am gandit cum va fi in realitate daca as pleca, nu doar cum sper eu sau simt eu ca va fi daca as pleca.)

     In cele din urma, mi-am dat bine seama si am decis sa raman. Am decis sa raman pentru ca mi-am dat seama ca decat sa strabat America fara nici un tel dintr-o parte in alta, imi doresc mai mult sa am stabilitate si o cariera de lunga durata intr-un domeniu care imi place. Si nu am vrut sa pierd aceasta ocazie.

     Am aplicat pentru noua pozitie, cu emotiile de rigoare, si... am fost acceptata, am fost promovata. Insa cel mai mult ma bucur si sunt mandra de mine pentru faptul ca am analizat si am gandit bine variantele atragatoare care imi stateau in fata, inainte de a decide pe care sa o urmez. Decizia luata este cea mai profitabila din toate punctele de vedere.

                                                                                                                                                                      ... iar America ramane pe lista locurilor de vizitat

 

Din partea mea pentru cei interesati: solutii pentru ”raul pe masina”/ “frica” de masina (prima parte)

Septembrie 2017, O.H. (29 ani, sex F)

1) Nu mai exagera:

         - imi concentrez atentia pe diferite lucruri cu scopul de a ma distrage de la gandurile de exagerare

        - cand ma urc in masina vreau sa ma bucur de revederea prietenilor mei si sa povestesc cu ei; incerc sa fiu cat mai prezenta, sa privesc drumul

          sau fac orice imi vine in minte, dar nu ma mai las coplesita de gandurile mele

        - daca nu exagerez, problema e aproape rezolvata

        - STOP scenariilor proaste in avans pentru ca duc la exagerari!

2) Autodisciplina:

         - ma focusez pe lucruri/ganduri frumoase din prezent sau trecut (nu pe ganduri vag-optimiste de genul: “totul o sa fie bine”)

                     ex: zilele frumoase petrecute alaturi de familia mea, reusitele din ultimul timp, bucuria revederii cu prietenul… toate sub forma unor exercitii

                          de concentrare a atentiei

        - ma disciplinez si nu-i mai permit mintii mele sa creeze ganduri negative in avans

        - incerc sa-mi depasesc limitele pe care eu singura le-am stabilit eronat, de tipul: ”nu o sa pot face fata acestui drum”

        - imi stabilesc obiective clare inainte de a porni la drum:

        - trebuie sa ma disciplinez

        - stop exagerarilor

        - nu vreau sa privesc mersul cu masina ca pe un chin

        - vreau sa ma bucur de calatorie

3) Pot sa-mi controlez gandurile

        - Da, eu trebuie sa fiu stapana asupra gandurilor mele

        -  Stiu si pot sa zic STOP

        - Scopul meu nu este sa ma autosabotez.

        - Mintea mea este doar un instrument de care ma folosesc; nu trebuie sa ma las dusa in toate partile de dezordinea gandurilor mele

        - Am invatat in trecut sa nu renunt si nu am sa ma dau batuta nici acum

4) Stop scenariilor proaste

       - Nu pot sa-mi fac scenarii proaste la nesfarsit si sa astept in acelasi timp o schimbare sau un miracol

       - Mintea mea ia din trecut o situatie nefericita si o aduce in actualitate, iar eu ajung sa cred ca asta mi se va intampla de fiecare data. Este gresit sa

         cred asta, nu trebuie sa ma mai las pacalita.

       - Ma voi focusa asupra gandurilor frumoase si intamplarilor placute din viata mea, am de unde alege!

5) Stiu sa fac fata

       - Am facut fata oricarei situatii de pana acum

       - Momentele neplacute trec, trebuie sa merg mai departe, orice ar fi

       - Nu am voie sa ma blochez pe gandul ca nu voi face fata, chiar daca imi trec ganduri negative in minte

       - Trebuie sa-mi controlez atentia asupra lucrurilor bune

       - Am facut fata unor situatii mai grele decat aceasta

Care este scopul meu de fapt: sa ma sabotez singura sau sa ma controlez si sa am un timp frumos pe drum?

 

Draga 2017

Bunul obicei prezentat in articolul Felicitarea de Craciun - lectia aprecierii II (citeste mai departe aici) si-a gasit implinirea in aceasta simpla, personala si valoroasa felicitare:

Dec 2017, P.S. (39 ani, sex F)

Draga 2017,

     Sa stii ca nu sunt o buna oratoare, de aceea iti multumesc in putine cuvinte pentru:

               Mi-ai adus multa sanatate copiilor. Imi amintesc ca in anii trecuti eram cu ei la doctori din 2 in 2 saptmani.

               Copii au obtinut rezultate bune la invatatura pana acum in acest an.

               Dumnezeu le-a dat multa intelepciune si cumintenie. In acest an m-am putut baza pe ei si atunci cand au ramas singuri acasa (nu s-au           

               intamplat evenimente neplacute).

               Iti multumesc pentru faptul ca, spre deosebire de sfarsitul anului 2016 si inceputul lui 2017, am devenit un om mai puternic. La inceputul anului                 m-am simtit foarte rau: nu puteam sa dorm noptile, la orice problema intram in panica, tremuram... nu eram stapana pe mine...  Spre sfarsitul                   acestui an aceste stari au disparut iar eu am devenit mai puternica, mai sigura pe mine.

               Am reusit sa iau decizii importante atat pentru familie cat si la serviciu. Am luat decizii majore la locul de munca si am reusit sa imi organizez

               mult mai bine munca.

As vrea sa il rogi pe „2018” sa ma ghideze ca de acum inainte sa ma pot ocupa si de celelalte lucruri din viata mea si sa le pun si pe acestea in ordine.

 

Adio 2017!

            Bun venit 2018!

 

Poti si tu!

Februarie 2018, A.X. (12 ani, sex F)

      Eu sunt Bibi (asa ma alintau parintii mei cand eram mica), am 12 ani si acum ceva timp am avut o problema: este vorba despre un nodul tumoral la rinichiul stang.  Aveam cativa anisori atunci.  Am stat mult prin spitale.  Acel rinchi a trebuit sa fie luat din corpul meu… adica acum eu mai am doar un rinichi… Ma descurc cu el foarte bine acum!

     Aceasta a fost doar o singura problema caci m-am mai confruntat si cu altceva.  Acum 1 an am facut un atac de panica… Am mers intr-o zi la scoala si in timp ce stateam la afterschool (adica imi faceam temele la scoala) mi s-a facut rau la scoala si am chemat-o pe mama sa vina dupa mine… Ea a venit dupa mine! A doua zi am avut un test la mate si am fost un pic speriata, am inceput sa plang la test. Invatatoarea mea a sunat-o pe mama sa vina dupa mine si ea a venit. Nimeni nu stia ce se intampla cu mine! Apoi, cand am avut ora de sport, am fugit dupa mama in afara scolii, am mers pana acasa, am sunat la interfon si nu mi-a raspuns deloc. Asa ca m-am dus la un ABC din apropiere si am rugat-o plangand pe doamna de acolo sa o sune pe mama. Mama a venit dupa mine dar m-a dus inapoi la scoala. Ajunsa acolo am repetat actiunea: am fugit din nou dupa mama si intr-un final am ajuns acasa.

     Dupa aceea mama m-a dus la spital pentru mai multe analize. Analizele au iesit bine, astfel ca am mers din nou la scoala dar am vrut ca mama sa stea cu mine la scoala (pe coridor, nu in clasa). Doream sa fiu sigura ca mama e cu mine. Era fericirea mea! 

      Bineinteles ca nu era ok. Mama nu mai stia ce sa faca cu mine. Astfel ca, am inceput sa merg la d-na psiholog. Ea imi dadea solutii bune pe care trebuia sa le pun in practica. Si imi spunea tot felul de lucruri interesante. Ea mi-a spus ca trebuie sa stau din ce in ce mai putin cu mama la scoala, adica de la 2 ore singura sa stau 3 ore singura, apoi 4 ore singura si dupa aceea gata! Am ajuns pana la 2 ore!  Pasul cel mare l-am facut de ziua mea!  Adica atunci am reusit sa stau 2 ore!  Din nou la d-na psiholog sa ii spun reusita!  Apoi am continuat.  ‘’Am incercat sa stau trei ore dar nu am reusit!’’ i-am spus eu intr-o zi d-nei psiholog. Ea a spus sa continuam asa cu 2 ore pana la vacanta de vara (adica inca 1 luna). Asa am facut.

     Pe perioada de vacanta de vara am inceput sa incerc sa stau la mine acasa singura o ora, dupa aceea 2 ore si tot asa pana la 5 ore. Eram un pic suparata la inceput, dar am reusit!  Am inceput sa fac tot felul de treburi prin casa ca sa treaca timpul: am facut patul, mi-am pregatit micul dejun, am stat la TV si a trecut o ora. A 2 a ora acelasi ‘’proces’’. Aaaapropos: mi-am luat un partener pe nume Jolly (motanul meu!). A 3 a ora la fel ca celelalte dar a mai venit prietena mea la mine acasa. A 4 a ora  la fel. A 5 a ora (ultima), am reusit! In plus, am mai pregatit masa parintilor si am facut curat prin casa. Eu cu un mop si o matura in mana! Ma simteam ca o micuta furnicuta in casa mea! (CE AMUZANT). In plus nu imi sunam parintii in orele pe care le stateam acasa!

      Am primit si un cadou fiindca am reusit. Toate aceste micute reusite au durat 2 luni! 

      Ei, a venit ziua cea mare 17 septembrie, adica inceputul scolii! M-am descurcat super! Am reusit sa nu mai am nici o problema! Am trecut peste orice! Sunt mandra de mine! Acum stau singura la scoala, nici nu se pune problema sa stau cu mama, nu ma mai gandesc ca as vrea sa fie mama cu mine, merg si vin singura de la scoala, merg singura in oras cu prietenele (nu prea mult, asa cum se face la varsta mea...)

      Deci am reusit! Poti si tu! 

 

Vinovatia

Aprilie 2018, E.F. (22 ani, sex F)

     Acest sentiment de vinovatie il am de cand ma stiu. Provin dintr-o familie in care tata, daca auzea de la cineva ca eu am facut un lucru gresit, ma certa pana cand spuneam ca l-am facut. Problema era ca de multe ori nu faceam ceea ce credea tata (am fost un copil cuminte de felul meu) dar, din cauza ca ma certa si ma batea ca sa recunosc, ajungeam de multe ori sa spun ca am facut acel lucru chiar daca eu stiam ca nu l-am facut. De multe ori, dupa ce suportam multa cearta zicand ca nu am facut nimic, ziceam la un moment ca am facut acel lucru doar ca sa se termine.

     Deoarece am crescut in acest ritm, am ajuns sa ma invinuiesc atunci cand tata ma acuza de ceva ce nu am facut, iar mai apoi am ajuns sa ma invinuiesc  si cand altii faceau acelasi lucru cu mine.

     Am ajuns sa ma simt atat de des coplesita de vinovatie incat incepeam sa rosesc  la fata chiar si atunci cand doi oameni vorbeau in prezenta mea despre o persoana care a facut un anumit lucru pe care eu nu l-am facut. Ma comparam cu persoana despre care vorbeau ei si daca gaseam o mica particica sau un mic cuvant care se asemana in vreun fel cu ceva ce am facut eu candva, ma simteam automat foarte vinovata iar apoi aveam tendinta ori sa plec de acolo, ori sa imi intorc fata in alta parte.

     Treptat mi-am dat seama de aceste lucruri si am invatat sa le corectez pas cu pas. Mi-am dat seama ca eu ma gandeam la un moment  dat ca nu am facut lucru de care eram acuzata, dar dupa catva timp imi schimbam gandul si ajungeam sa ma conving ca sunt vinovata. Adica, nu ramaneam constanta in aceasta privinta. Am invatat pasii foarte importanti care ma pot ajuta: sa raman constant la gandul si adevarul ca nu am facut acel lucru, sa sustin pana la capat ca nu am facut acel lucru, sa nu ma mint pe mine, sa nu imi spun nici mie si nici celorlalti ca am facut ceea ce nu am facut de fapt. Acesti pasi m-au ajutat sa raman constata. Evident, la inceput mi-a fost mai greu, dar progresand am ajuns la performanta dorita iar acum pot sa stau cu fruntea sus cand sunt acuzata pe nedrept.

 

Rusinea (continuare la Vinovatia)

Aprilie 2018, E.F. (22 ani, sex F)

     A doua problema pe care am gasit-o a fost faptul ca eu asociam tot timpul ”vinovatia” cu faptul ca ”roseam” la fata in anumite situatii. Cred ca le consideram ca fiind acelasi lucru. De aceea, oridecate ori roseam credeam ca sunt si vinovata cu ceva anume.  Treptat am invatat sensul corect al celor doua: vinovat e diferit de rosit.

     Rositul la fata se intampla atunci cand am facut ceva nepotrivit poate sau cand sunt intr-o situatie in care nu ma simt bine. In cazul in care fac ceva nepotrivit intr-o anumita situatie trebuie sa incerc sa remediez daca pot, iar apoi sa merg mai departe si sa incerc sa depasesc momentul.

     Erau cazuri in care roseam in conversatie cu o persoana noua, cand nu stiam ce sa raspund, nici ce sa fac. In aceste situatii mi-am dat seama ca as putea de exemplu sa ma concentrez pe conversatia care are loc si sa incerc sa raspund si sa vorbesc pas cu pas ceea ce e de spus. Sau as putea sa ma concentrez pe alte lucruri din situatia respectiva si sa iau lucrurile asa cum sunt. Categoric sa nu ma concentrez pe faptul ca rosesc pentru ca asta ma face sa rosesc si mai mult.

     Termenul de vinovat insa inseamna ca am facut ceva rau sau gresit. Iar daca am facut ceva gresit trebuie sa imi cer iertare si sa repar ce am stricat. Este o regula de buna cuviinta.

     Dupa ce am inteles aceasta diferenta intre rosit si vinovat am inceput sa invat cum sa nu rosesc.

     Cea mai importanta parte pe care am invatat-o este faptul ca de multe ori in viata de zi cu zi problemele reale pot fi mai mici decat mi le imaginez eu. Este ca si atunci cand incerci sa faci umbre pe perete. Umbra de pe perete este intotdeauna mai mare si mai neagra decat obiectul pe care il ai in mana pentru a face umbra. Din acest exemplu am invatat sa nu exagerez lucrurile, sa le iau asa cum sunt  si neaparat sa verific mai intai situatia ca sa nu mai imi imaginez tot felul de lucruri.

 

Din partea mea pentru cei interesati

Solutii pentru calatorie: partea a doua - calatoria atunci cand sunt insotita  

Septembrie 2017, O.H. (29 ani, sex F)

Am vazut ca pot sa fac fata cu brio unui drum mai lung, calatorind cu masina, singura fiind.

Ciudat insa... am constatat ca nu reusesc sa fac fata calatoriei atunci cand sunt insotita. Pare paradoxal... dar e adevarat...

Astfel ca, m-am gandit ca va trebui sa reusesc si aceasta ”performanta”. Cu siguranta as putea sa fac fata unui drum si insotita de cineva apropiat.

Prezenta cuiva apropiat nu trebuie sa ma afecteze in acest fel.  Am constatat ca, in momentul in care eram cu cineva apropiat incepeam sa ma plang mai mult, sa exagerez mai mult si sa ma comport ca un copil rasfatat. In prezenta celor apropiati intram automat intr-o stare de comoditate pe care o foloseam intr-un mod gresit: imi imaginam ca prezenta cuiva apropiat e suficienta ca sa ajung cu bine la destinatia mea, iar eu nu mai trebuie sa depun niciun efort.

 

Totusi, persoana care ma insoteste este si ea/el doar un pasager in aceeasi masina. Nimeni nu imi poate controla gandurile sau faptele mele. Eu sunt singura responsabila. Trebuie sa invat sa ma descurc in orice situatie, sa nu ma mai bazez pe altii in lucrurile pe care, in mod natural, as putea sa le fac singura. Eu sunt de fapt responsabila chiar si atunci cand am pe cineva alaturi. Mi-am dat seama ca atunci cand sunt in prezenta altcuiva trebuie sa ma comport la fel cum ma comport atunci cand calatoresc singura.

 

Daca stau bine sa ma gandesc, in trecut nu mi-a fost rau aproape niciodata cand am calatorit

singura si asta nu pentru ca nu ar fi putut sa-mi fie, ci pentru ca realizam ca eu sunt cea care

trebuie sa tina situatia sub control. Eu sunt cea care trebuie sa aiba grija de mine, nu trebuie sa mai exagerez, nici sa ma mai plang, nici sa cer altora sa aiba grija de mine. E nevoie de autodisciplina.

 

Trebuie incet, incet sa nu mai mai bazez atat de mult pe altii ci sa incep sa ma comport firesc, asa cum e potrivit in situatia in care ma aflu: sa ma bucur de drum, de calatorie, de timpul petrecut impreuna cu cei dragi cu care calatoresc, si, nu in ultimul rand, de calatoria in sine si farmecul ei!

 

Felicitarea

Bunul obicei prezentat in articolul Felicitarea de Craciun - lectia aprecierii II (citeste mai departe aici) si-a gasit implinirea din nou, in aceasta simpla, personala si valoroasa felicitare:

Dec 2018, L.S. (32 ani, sex F)

Felicitari!

     Felicitari pentru ca prima data dupa atatia multi ani, sau poate prima data cu adevarat, faci ceva pentru tine! Felicitari pentru ca in 2018, intr-o zi oarecare, care nu era nici inceputul de an, nici luni, nici intai ale lunii ai ales sa incepi un alt drum. A fost nevoie de curaj si te felicit! Te felicit pentru ca ai iesit din zona de confort, din intunericul in care credeai ca te afli. Felicitari ca ai ales sa vezi adevarul chiar daca doare sau daca nu e ceea ce vrei sa auzi. Felicitari ca ai inteles si acceptat ca adevarul suprem nu e la tine, ca dreptatea nu se masoara in unitati de masura, ca exagerarea nu ajuta, ca traitul in mintea ta nu e realitatea.

     Felicitari ca ai ales calea grea a redescoperirii si nu calea cunoscuta a victimizarii, a lamentarii, a trairilor imaginare.

     Felicitari ca vrei sa te cunosti, sa dai jos mastile pe care singura ti le-ai pus si sa ai curajul sa mergi mai departe.

     Felicitari ca nu te mai intrebi la fel de des ”De ce?” ci mai degraba ”Cum fac de acum?”.

     Felicitari ca nu ai renuntat, e un miracol pentru regina abandonului.

     Felicitari pentru ca nu te opresti din drum, desi e greu, desi doare sa vezi cat neadevar zace in adevarul tau inchipuit.

     Felicitari si te rog sa continui, sa nu renunti si sa nu crezi ca munca e gata, sa stii ca e o munca continua si ca drumul e la inceput.

Iti doresc sa continui, sa crezi si sa faci ca totul sa fi mai bine in continuare.

Succes!

 

Despre facultatea in strainatate, examene si perseverenta - prima parte

Februarie 2018, O.H. (29 ani, sex F)

      In urma cu cativa ani, am fost trimisa la studii in strainatate.

      Parintii mei mi-au dorit intotdeauna binele, de aceea s-au gandit sa ma trimita la studii in strainatate.

      Totusi eu, la 18 ani, inca nu eram pregatita sa traiesc singura intr-o alta tara, printre straini. Sunt singura la parinti si am fost intotdeauna o fire sensibila si emotiva.

     In anii de scoala din Romania am avut note mari, nu s-a pus niciodata problema ca nu voi reusi. Am inceput un studiu foarte greu in strainatate, care a devenit si mai greu din cauza faptului ca nu imi placea ceea ce studiam si din cauza faptului ca nu reuseam sa ma integrez in tara respectiva. Am inceput sa am parte de esecuri, ceea ce m-a facut sa imi pierd increderea in mine, sa ma consider inferioara oricarui om. De aici au inceput tot felul de frici, anxietati, atacuri de panica si stari pe care nu le mai experimentasem inainte.

      Intre timp, fostii mei colegi de liceu si prietenii de varsta mea isi terminau studiile, se casatoreau, aveau job-uri serioase. Eu ma comparam in permanenta cu altii si ma descurajam din ce in ce mai mult. Nu mai suportam intrebarile legate de viata mea.

     Dupa multi ani, ajunsa aproape de final de facultate, ma scarbisem atat de tare de toate aceastea, incat nu mai reuseam nicicum sa trec de ultimele 3 examene. Treceam prin momente de depresie, zaceam in pat cu zilele, eram trista in permanenta si ma simteam neputincioasa. Parintii mei nu ma mai recunosteau si erau speriati de comportamentul meu. Unul din examenele pe care le mai aveam de dat a fost extrem de important, il picasem deja de 3 ori, iar daca il mai picam o data, ma exmatriculau, asa e regula acolo. Frica de un nou esec era imensa, mai ales datorita situatiei extreme in care ma aflam, riscam sa pierd totul. Nu reuseam sa adorm noaptea pentru ca imi faceam diverse scenarii pesimiste, iar odihna e foarte importanta inainte de examene.

 

      Totusi, am ales sa nu renunt si am mers inainte, asa cum am putut. Atunci am inceput sa fac terapie. Dupa doar cateva luni de terapie, am reusit sa trec 2 din cele 3 examene, un mare progres in situatia mea. Iar ulterior, dupa inca o runda de efort am reusit sa depasesc toate dificultatile si sa iau si ultimul examen, iar apoi diploma finala!

 

Despre facultatea in strainatate, examene si perseverenta  - partea a doua

Septembrie 2018, O.H. (29 ani, sex F)

     Data fiind situatia in care am fost, am inceput sa fac, sub indrumarile terapeutice, multe exercitii menite sa ma pregateasca pentru examen, din punct de vedere psihologic.

     Am invatat sa scriu ceea ce am pe suflet intr-un jurnal, sa las grijile acolo si sa ma gandesc la lucruri frumoase.

     Am invatat sa fiu recunoscatoare pentru lucrurile bune care mi se intampla in viata.

     Mi-am descoperit exagerarile care imi faceau mult rau si trebuiau corectate. Gandurile in avans… deasemenea… foarte nocive. Am invatat cum sa ma deconectez si sa fac exercitii de relaxare.  

     Cand nu-ti place ceea ce inveti, gandul zboara cu usurinta in alta parte. Autodisciplina este extrem de importanta in aceste situatii.

     Trebuie incercat si invatatul la biblioteca, fara telefon si fara folosirea retelelor de socializare in timpul programului de invatat.

     Trebuie sa existe un plan realist impartit pe zile, bine organizat. In trecut nu reuseam niciodata sa respect aceste planuri pentru ca nu le faceam corect. Acum insa, am reusit.

     Relaxarea si plimbarile/sportul au si ele un rol important, am invatat ca trebuie sa existe un echilibru intotdeauna intre invatat si relaxare.

     In ziua examenului am reusit sa ma linistesc singura, am fost mai increzatoare ca niciodata, nu mi-a fost rau ca alta data, nu am mai simtit panica, nu am avut nici acele simptome fizice specifice stresului.

     Am ales sa merg neinsotita la examen, am inteles ca e o lupta pe care eu singura trebuie sa o duc si a fost mai bine asa.

In timpul examenului nu m-a mai interesat ce se intampla in jur, ca alta data. M-au ajutat mult si exercitiile pentru concentrarea atentiei, pe care le-am facut cu mult inainte de examen.

     Pentru prima data in multi ani, am stiut totul la examen si asta pentru ca am reusit sa ma relaxez si sa am o atitudine pasiva in legatura cu stresul. Am  trecut cu nota maxima si am devenit mai increzatoare.

     Acestea sunt doar cateva din multitudinea de sfaturi pe care le pot da acum, dupa un progres considerabil.

 

In concluzie, nu ezitati sa cereti ajutor in momente de cumpana; cu cat mai repede, cu atat mai bine...

Nu va comparati cu altii, fiecare om are ritmul lui si propriile lui probleme.

 

Dupa nori apare soare

Octombrie 2019, O.H. (30 ani, sex F)

      Dupa o lupta grea cu studiile in strainatate, dar si cu depresia, fricile si atacurile de panica, am invatat o multime de lucruri. Imi place sa cred ca am invins si doresc sa impartasesc din cele invatate.

     Am invatat ca progresul si succesul vin prin multa munca si necesita multa vointa si autodisciplina. Am invatat sa NU las garda jos cand ma simt bine sau cand am o reusita. Efortul, fie el cat de mic, trebuie depus zilnic, chiar si atunci cand totul merge bine. Cand am incetat sa muncesc la mine si m-am culcat pe-o ureche, au reaparut si starile neplacute.

     E important sa fim zilnic recunoscatori pentru binele din viata noastra. Oricat de prost ar decurge o zi, cu siguranta sunt motive pentru care sa fim recunoscatori. Am invatat sa traiesc mai mult in prezent si sa fiu mai constienta de „aici“ si „acum“. Fapt ce ma face sa identific cu mai multa usurinta lucrurile frumoase din viata mea si apoi sa ma concentrez pe ele.

     Am schimbat modul de a gandi, si de a vedea lucrurile. In trecut porneam cu gandul ca nu o sa-mi iasa bine, ca voi esua, ca nu voi face fata, ca nu voi lasa o impresie buna, etc. Acum am alta atitudine inca de la prima ora a diminetii, spunand: am incredere in mine, am incredere ca voi face fata, ma voi descurca bine, sunt puternica, posibilitatile si potentialul meu sunt infinite, azi doresc sa zambesc mai mult si sa ma ingrijorez mai putin etc. Nu zic sa devenim optimisti si pozitivi la un mod exagerat, e bine sa ramanem realisti, dar sa constientizam zi de zi cate oportunitati se afla de cealalta parte a fricii. Frica are rolul ei, de multe ori e necesara, ne apara de reale pericole, insa atunci cand aceasta se bazeaza pe exagerari create de mintea noastra, care nu au nicio treaba cu realitatea, trebuie sa invatam sa spunem STOP.

     Am invatat ca miscarea si sportul, facute in mod regulat, au nenumarate beneficii, atat pentru sanatate, cat si pentru psihic. Nu e suficient sa faci miscare o data pe saptamana. La mine efectele pozitive s-au simtit cand am ales sa ies zilnic din casa, fie ca am facut sport intr-un cadru organizat, ca am alergat prin parc sau ca m-am plimbat pur si simplu.

     Pentru a evolua, am invatat sa ma accept si sa ma iubesc asa cum sunt. Accept defectele si lucrez la ele, imi apreciez calitatile si ma bucur de ele. Am ajuns sa privesc experienta cu depresia, anxietatea si fricile ca pe „tot unitar“ de care aveam nevoie pentru a deveni mai puternica, mai muncitoare,mai luptatoare, mai disciplinata. In cazul meu probabil ca acest „tot“ a fost un rau necesar, ca un personaj negativ din basme. Si daca tot veni vorba de basme, binele invinge intotdeauna, insa prin bine ma refer aici la munca multa si autodisciplina.

 
 

Ma bucur de ceea ce pot sa fac, in loc sa ma plang de ceea ce nu pot sa fac

Noiembrie 2019, P.S. ( 71 ani, sex F)

      

Se poate si mai tarziu.

Se poate si atunci cand nu crezi ca se mai poate.

Se poate de fiecare data cand esti dispus sa faci ceva.

​Ceva simplu!

          Vezi despre ce e vorba - apasa aici

Ceva

Noiembrie 2019, R.T. ( 29 ani, sex F)

       

Într-o notă mai dramatică, cred că de-a lungul timpului m-am identificat cu noțiunea de ”nimic”, de aceea și rezultatul era nimicul.

”Ce ar trebui să fac?”

”Nu știu.”

”Nimic”

”Nimic din ce ar trebui să fac.”

 

Cam așa se desfășura descurajarea. Acest fel de gândire se mai activa și când mă entuziasma câte o idee și luam în calcul că ar putea fi o direcție spre care să mă îndrept. Așa că rămâneam cu un gol și nici o idee privind o soluție concretă pentru a pune în practică inspirația de mai devreme. Ca două rotițe de ceas care nu reușeșc să se întrepătrundă, ci doar funcționează în direcții diferite, paralele.

 

Astfel îmi retezam fiecare entuziasm pentru că îl alimentam cu frică și cu mult nimic. Adunam frustrări și nemulțumiri nelimitate.

Totodată tendința aceasta reapărea și când trebuia să iau o decizie ce implica mai mulți pași sau o anumită consecvență. Când mă simțeam vulnerabilă și incertă sau când aveam anumite sarcini de îndeplinit, deoarece nu reușeam să fac tot ce mi-am propus îmi anulam tot efortul considerând că nu am făcut NIMIC.

Însă întotdeauna poți să faci ceva.

 

CEVA-ul ar trebui să fie vocea rațiunii. Am observat că atunci când am ales să ignor gândul ”nimcului” și treceam la fapte, la final tot aveam CEVA făcut deja.

Deși frica sau îndoiala par mai impunătoare, pot tot timpul să fac CEVA.

Chiar dacă am mai multe de făcut și poate părea tentant să cred că sunt neputincioasă sau că sunt victima situației, trebuie să fac CEVA.

Trebuie să încep cu CEVA. CEVA–ul e un pas în direcția dorită.

         Pentru a accesa imaginile - apasa aici

 

© Copyright 2014 VISION ARTIST

pentru detalii intra pe www.visionartist.ro

Experienta, rezultatele si atmosfera de incredere
constituie cea mai buna recomandare